„O să mă rog pentru copiii dumneavoastră”. Sunt cuvintele unei paciente pe care Ionela Macovei nu le-a uitat. Are 33 de ani și lucrează ca asistentă medicală la Secția de Pneumologie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, un loc în care a învățat că uneori un cuvânt bun contează aproape la fel de mult ca un tratament. Am stat de vorbă cu ea despre oamenii care i-au rămas în suflet, despre teama de a nu-și duce grijile de la spital acasă și despre lucrurile simple care îi dau puterea să se întoarcă, zi după zi, la meseria pe care și-a dorit-o încă din clasa a VIII-a.

– De mai bine de 15 ani ai grijă de oameni, îi vezi în momente de vulnerabilitate și, uneori, le ești alături în cele mai grele zile. Dar aș vrea să ne întoarcem puțin în timp, la Ionela de dinaintea halatului alb. Cum erai atunci, ce visuri aveai și cum ai ajuns să alegi această meserie?

Înainte de a îmbrăca halatul alb, eram o persoană cu visuri simple: îmi doream foarte mult să studiez, să călătoresc, iar atunci când aveam să mă realizez profesional, să pot fi sprijinul părinților mei. Ei au jucat cel mai important rol în devenirea mea ca „omul de astăzi”, pe care sper din suflet să îl privească cu mândrie.

În copilărie, am avut o înclinație pentru muzică: am studiat clarinetul și am fost membră timp de cinci ani în „Fanfara de suflători din Zagon”. A rămas însă doar o pasiune, deoarece nu mă regăseam complet acolo și aveam impresia că nu sunt în locul potrivit. La meseria de asistent medical visam încă din clasa a VIII-a, pentru că îmi doream din tot sufletul să fiu de folos celor din jur și să pot ajuta oamenii aflați în suferință.

– Într-un spital, pacienții vin și pleacă, dar unele întâlniri rămân cu noi mult după ce se încheie programul de lucru. Există un pacient sau o întâmplare care ți-a rămas în suflet și la care te gândești chiar și după ani?

Așa cum ai spus și tu, în spital avem foarte mulți pacienți și întâlnim numeroase cazuri în urma cărora noi, cadrele medicale, rămânem cu amintiri plăcute sau mai puțin plăcute, în funcție de evoluția pacientului.

Sunt întâmplări care îmi rămân în suflet cu bucurie, atunci când pacientul este externat și este bine, dar sunt și întâmplări care îmi rămân în suflet cu durere, pentru că știm foarte bine că evoluția pacientului nu poate fi întotdeauna una favorabilă, așa cum ne dorim noi.

– La Pneumologie întâlnești oameni pentru care, uneori, până și o respirație poate deveni o luptă. Dincolo de tratamente și proceduri, există și nevoia de a simți că cineva este acolo. Ce ai învățat despre oameni, despre frică și despre speranță în toți acești ani? A existat un moment în care un pacient ți-a oferit, fără să știe, o lecție de viață?

Știu încă din școală că empatia este cea mai frumoasă calitate a unui cadru medical. Pe lângă tratament, pacienții au nevoie și de răbdare, de încurajare și de speranță. De multe ori, o vorbă bună și un zâmbet ajută enorm în procesul de vindecare.

Sunt pacienți care îmi oferă adevărate lecții de viață. De la ei învăț ce înseamnă să prețuiești fiecare zi, să lupți cu demnitate în fața suferinței și să nu-ți pierzi niciodată speranța, oricât de greu ar fi.

– Ești și mama a două fete, iar acasă te așteaptă o lume cu totul diferită de cea din spital. Cum reușești să lași la ușa casei grijile și poveștile grele de la serviciu? Au existat momente în care ți-a fost greu să fii puternică și pentru pacienți, și pentru propria familie?

Este destul de greu, din punct de vedere psihic, să te detașezi de problemele din spital, iar pentru mine, drumul dintre Sfântu Gheorghe și Zagon este salvarea. Acele zeci de minute în mașină sunt spațiul meu de tranziție, timpul în care procesez cazurile grele și mă descarc, pentru ca acasă să pot fi doar mamă și soție.

Totuși, au fost momente în care a fost cumplit de greu să fii puternică pe ambele fronturi. Perioada COVID-19 a fost una destul de grea, trăită cu o teamă continuă de a nu-mi infecta familia.

Cu toate acestea, dragostea familiei și a copiilor mei mă ajută mereu să trec peste orice obstacol și îmi dă forța de a mă întoarce la pacienți în tura următoare.

– De multe ori vorbim despre cât de mult oferă cadrele medicale pacienților, dar mai rar despre ce primesc ele în schimb, dincolo de salariu sau de recunoașterea profesională. Care a fost cel mai frumos gest pe care l-a făcut un pacient pentru tine? Poate un cuvânt, o îmbrățișare sau o întâmplare aparent măruntă, dar pe care nu ați uitat-o.

Întotdeauna mi-am îngrijit pacienții cu drag, pentru că iubesc această meserie și nu mă văd făcând altceva. Niciodată nu aștept nimic în schimb; un simplu „mulțumesc” este pentru mine cel mai frumos gest posibil.

În suflet mi-au rămas întipărite cuvintele unei paciente, care sunau cam așa: „O să mă rog pentru copiii dumneavoastră”, drept mulțumire pentru toată răbdarea pe care am avut-o cu ea.

– După mai bine de 15 ani în sistemul medical, probabil că au existat și zile în care oboseala, neputința sau tristețea au cântărit mai greu decât satisfacțiile. A fost vreodată un moment în care te-ai gândit să renunți? Și ce te-a  făcut să te întorci a doua zi la spital, cu aceeași dorință de a avea grijă de oameni?

Uneori este destul de greu, mai ales atunci când oboseala, neputința și tristețea cântăresc mai mult decât satisfacțiile, dar niciodată nu m-am gândit să renunț.

Pe de o parte, am norocul să lucrez cu un colectiv minunat, în care ne susținem reciproc în absolut orice situație. Pe de altă parte, forța îmi vine de la pacienții mei: evoluția lor pozitivă și recunoștința din ochii lor sunt cele care îmi dau sens muncii.

De fiecare dată mă întorc la spital cu speranța și încrederea că va fi o zi în care bucuria de a ajuta oamenii va cântări, cu siguranță, mult mai mult.

– Locuiești în Zagon, o comunitate în care oamenii se cunosc, iar meseria ta este una în care încrederea contează enorm. Cum este să fii asistentă medicală și dincolo de porțile spitalului? Ți se întâmplă ca oamenii din sat să îți ceară sfaturi sau ajutor și în timpul liber?

Locuiesc într-o comunitate cu oameni deosebiți, iar în afara spitalului sunt o persoană simplă, căreia îi place să respecte pe oricine. Se întâmplă deseori să mi se ceară sfaturi, iar eu le ofer în limita cunoștințelor mele; în rest, îi rog mereu să ceară părerea unui medic.

Atunci când mi se cere ajutorul și pot să îl ofer, sunt acolo, orice ar fi.

Totuși, din cauza programului încărcat și a distanței mari pe care o parcurg până la locul de muncă, nu îmi este întotdeauna posibil să fiu asistentă medicală și în afara spitalului.

– Cei din jur te cunosc, probabil, drept Ionela, asistenta medicală, sau Ionela, mama celor două fete. Dar fiecare om are și o parte a lui pe care ceilalți o descoperă mai greu. Cine este Ionela atunci când nu trebuie să aibă grijă de nimeni? Ce te face fericită și ce îți aduce liniște?

Atunci când nu sunt la spital, fericirea și liniștea mea înseamnă, înainte de toate, familia mea, soțul și cele două fete. Cea mai mare împlinire este să le știu bine și sănătoase; liniștea lor este și a mea.

În clipele de pauză, mă bucur de lucrurile simple: o cafea băută în tihnă dimineața, o melodie care îmi amintește de pasiunea din copilărie sau un moment de liniște cu propriul suflet. Aceste momente mă ajută să-mi reîncarc bateriile pentru a fi în continuare o mamă prezentă și o asistentă medicală dedicată.

------

Ionela Macovei a ținut să transmită și un gând de mulțumire tuturor celor care au contribuit la realizarea noului Spital de Pneumologie din Sfântu Gheorghe, pe care îl consideră un beneficiu atât pentru cadrele medicale, prin condițiile moderne de muncă, cât și pentru pacienți, care pot primi îngrijiri în condiții optime.

***

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din seria „Povești din spital” mai poţi citi

• Luăm prea multe medicamente? Ce a învățat Szebeni Magdolna după 27 de ani de farmacie
• Szakács Csilla, femeia care conduce una dintre cele mai „invizibile” echipe de la SJU Sfântu Gheorghe
• Dr. Kelemen Orsolya despre skincare, TikTok și capcana produselor „vedetă”
• Dr. Andrei Florescu, medic anatomopatolog: „În spatele fiecărei lame se află o persoană”
• Szász Csaba, asistentul de la Cardiologie care și-a urmat propriul sfat
• Köntés Tímea: „Nu trebuie să fii perfect, ajunge să fii om”
• Dr. Sebesi Noémi-Kinga: „În neurologie, timpul înseamnă creier”
• Maria Nicoleta Goagă, asistentă la Ginecologie: „Femeile nu au timp să fie fragile”
• Andrea Német : „După ce am devenit mamă, nu mai văd paciente, ci femei”
• Mărioara Neagu, asistentă la Psihiatrie: ce nu se vede dincolo de ușile secției
• „O infirmieră trebuie să aibă mâini harnice, dar și inimă caldă” – Laura Covaci, infirmieră la Hematologie
• „De multe ori, o vorbă bună face mai mult decât o injecție” – interviu cu Ramona Sicoe, asistentă la Reumatologie
• Ilyés Mónika – prezența caldă dintre incubatoarele de la Neonatologie