covasnamedia„De multe ori, o vorbă bună face mai mult decât o injecție” – interviu cu Ramona Sicoe, asistentă la Reumatologie
Zidurile spitalelor ascund suferință, disperare, lacrimi și durere. În același timp, ele ascund și emoție, profesionalism, speranța vindecării, vorbe de încurajare și multe, multe povești de viață. În compartimentul de Reumatologie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, de exemplu, zilele se măsoară în perfuzii, analize și dureri articulare, dar și în povești despre copii plecați, pensii prea mici sau apăsarea singurătății în care bătrânii își trăiesc ultima parte a vieții.
Printre pacienții pe care durerile reumatice îi însoțesc neîntrerupt, este prezentă și Ramona Sicoe, o asistentă medicală cu o inimă largă, care, când vorbește despre pacienții în vârstă pe care îi tratează, folosește termenul de „bunici”, iar despre munca pe care o desfășoară în spital spune că este o binecuvântare. Deși lucrează de două decenii și mai bine în spital, Ramona nu a ajuns nici să se plictisească, nici să nu mai simtă nimic față de oameni. Dimpotrivă, empatia o copleșește uneori uneori până la lacrimi, dar se reechilibrează rapid când își reamintește că face exact ceea ce trebuie și că este omul potrivit la locul potrivit.
Într-un interviu despre pacienți și viața de asistentă la Spitalul Județean, Ramona, căreia îi place să i se spună pe nume, a povestit pentru cititorii Observatorului de Covasna lucruri interesante despre ea, despre oameni și despre esența umană.
– Lucrezi de peste 20 de ani în spital. Cum arată meseria de asistentă pentru tine – e oboseală, e rutină, e sacrificiu?
Te rog să mă crezi că lucrez de 20 de ani în spital și, până în momentul de față nu am simțit nici măcar o dată că vin la lucru. Am auzit din diferite părți, la mulți oameni, femei, bărbați: „Iar trebuie să mă duc la lucru”. Ba nu se înțeleg colegii, ba e grea meseria pe care o fac… Eu vin de drag. Nu simt că mă stresează nimic. Îmi place ceea ce fac. Și chiar de multe ori zic: pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu să fac ce îmi place și să mai și fiu plătită pentru asta. E o mare bucurie în ziua de astăzi, când toată lumea se plânge, e obosită… Și noi suntem obosite, aș minți să spun că nu sunt obosită. Azi am fost 12 ore la lucru, e o oboseală fizică, dar mă duc acasă, îmi pun capul pe pernă și mă odihnesc. Mâine dimineață abia aștept să vin să o iau de la capăt, pentru că fac ce îmi place.
– Cum ai ajuns să fii asistentă medicală și să lucrezi aici, la Sfântu Gheorghe?
Eu sunt din județul Alba, dintr-o comună din Munții Apuseni, Sohodol. Nu pot să zic că de mică am visat să fiu asistentă. N-am visat de mică să fiu asistentă, dar când eram în liceu, îmi idolatrizam profesoara de biologie. Atât de mult îmi plăcea cum se comporta cu noi și cum preda materia, încât mereu am spus: eu vreau să fiu ca ea. Nu neapărat să fiu profesoară, dar să fiu ca ea. Dar niciodată planurile mele nu se potrivesc cu planurile Celui de Sus. Și mulțumesc Domnului că nu se potrivesc și că nu ne ascultă toate gândurile… În fine! Am terminat liceul, am dat la facultate, la Biologie, și am intrat la cu taxă. Dar părinții mei sunt oameni obișnuiți, de la țară. Mama e casnică, tata a lucrat într-un combinat de prelucrare a lemnului, nu își permiteau să plătească și chiria, și școala. Și atunci, am dat examen doar la postliceală. Am intrat. La început, partea teoretică nu-mi plăcea așa de tare, în schimb, abia așteptam să ajung în practică, să mă ocup de pacienți. Am fost crescută de bunici, pentru că părinții erau la lucru, la oraș, și eu eram la sat. M-au crescut în credință și dragoste față de Dumnezeu și m-au ajutat să am acea „temelie” solidă, specifică țăranului de munte. Cred că de atunci am rămas cu sensibilitate, cu empatie față de persoanele vârstnice. Și Dumnezeu mi-a îndrumat pașii exact înspre locul de muncă în unde pot să mă ocup de bătrâni.
– Ai vorbit deja de multe ori despre bunici și despre pacienții vârstnici. Ce fel de relație ai cu ei, dincolo de proceduri și tratamente?
De multe ori văd pacienți care seamănă cu bunicii mei. Eu întotdeauna am spus: de copii, la toată lumea îi e milă. Dar de bătrâni, la puțini oameni. Am impresia că lumea zice: ai trăit, ai crescut copii, ai fost la muncă, acum ești bătrân… gata! Pensia e mică… parcă nu mai ești de folos nimănui. Eu nu pot să fiu așa. Indiferent că sunt la lucru sau acasă, slăbiciunea mea sunt persoanele vârstnice.
La noi, fiind Reumatologie, problemele sunt articulare. Nu poți să întorci spatele unui om bătrân care nu poate să se ridice din pat. Îl ajuți. Nu pot să îi zic: „Stați acolo, că acum eu trebuie să completez fișa cu medicamentele pe care vi le-am dat. Pe dumneavoastră vă doare, dar eu am de lucru”. Sunt și ei ca niște copii, într-un fel. Niște copii maturi și îndurerați, că îi doare tot. Vor să îți povestească. Mulți sunt singuri: ori le-au plecat copiii din țară, ori chiar dacă stau în Sfântu Gheorghe cu familia, bunicii, drăguții de ei, sunt acasă cu durerile lor.
În weekend, când nu avem internări și nu sunt medicii pe secție, stau mai mult de vorbă cu ei. (...) Fiind o secție cronică, la noi vin pacienți de mai multe ori să se interneze. Suntem ca o familie. Ne știm între noi. Ei ne povestesc despre copii, nepoți. Și eu stau și mă gândesc acasă: poate că nu are cine să stea de vorbă cu ei.
– Ce crezi că le face, concret, bine acestor oameni, în afară de tratament?
Eu cred că cel mai minunat moment, la Reumatologie, e când te apropii de pacient și îl mângâi. Sau pui o mână pe umăr. Uneori intru în salon, pacientul are dureri, jumătate înțeleg ce îmi spune, jumătate nu. Până vine cineva să traducă (avem mulți pacienți maghiari), mă aplec, stau să avem un contact vizual, mă apropii de ei și îi mângâi pe față. Tu știi cum se schimbă la față? Se luminează. Nici nu mai am nevoie de traducător.
De multe ori, o vorbă bună face mai mult decât o injecție. În general, în alte spitale sau secții, din cauza volumului mare de muncă, uităm să mai zâmbim. Suntem nervoși, stresați, nu mereu vorbim cald cu pacienții. Eu nu zic că nu avem și noi probleme, dar pacientul nu e de vină. Nu e el vinovat că eu am problemele mele. Nenea Ion nu vine la internare ca să-și verse cineva nervii pe el. El vine cu durerea lui, cu frica lui.
Contează foarte mult, nu doar în meseria noastră, ci în viață, să știi să oferi o mângâiere. Chiar dacă nu cunoști omul, tânăr sau bătrân, nu contează cum e, are nevoie de o mână care să îl mângâie și de o vorbă bună. O vorbă bună și o mână care să te mângâie fac minuni. Eu am văzut asta.
– Care a fost cea mai grea perioadă de care îți amintești în cei 20 de ani?
În perioada COVID-ului. Atunci a fost, cred, cea mai grea perioadă din viața mea, cu o încărcătură enormă. Nu stresantă, ci grea. Pacienții se uitau la noi ca la Dumnezeu. Când vedeau că sunt șanse să părăsească lumea asta, începeau să ne povestească.
Nu se mai făcea diferența între vârstă. La 30 de ani puteai să mori, la 80 de ani puteai să scapi și să te duci acasă. Copiii nu puteau să ajungă la părinți, soțiile sau soții nu puteau să ajungă la ei. Accesul era interzis. Ei stăteau și se uitau la noi și noi eram singurii oameni pe care îi mai vedeau.
Am avut un caz, un pacient tânăr, cu saturație foarte mică. A plecat de la Infecțioase la ATI, era sigur că nu se mai întoarce. În momentul în care s-a întors, plângea de bucurie. Plângea efectiv că a reușit să se întoarcă. Și noi plângeam. Ieșeam pe hol, cu măștile pe față, cu vizierele, nu puteam să le ștergem lacrimile, dar plângeam de fericire că se întorc. A fost urâtă perioada aia.
– Cum le explici pacienților, mai ales celor de la țară, ce li se întâmplă?
Nu-mi place să le vorbesc în termeni pe care ei nu îi înțeleg. Am văzut că așa se mai practică: „Aveți spondiloză cervicală”, „Aveți osteoporoză”. Dar bunica de la țară nu a auzit în viața ei cuvintele astea. Și atunci încerc să le explic pe înțelesul lor.
La osteoporoză, de exemplu, le zic așa: „Buni, ai tricotat vreodată, când erai tânără, o vestă?” – „Am tricotat” - „Și vesta aia s-o cam destrămat după un timp, nu? Exact așa e și osul. Se destramă, se subțiază. Nu te-a durut până acum pentru că a ținut, dar acum, la 70–80 de ani, oasele alea nu mai pot să fie ca la 20. Și un fier, în 60 de ani, ruginește, dacă nu ai grijă de el”. Trebuie să le explici așa, pe limba lor.
– Vorbești foarte mult despre Dumnezeu. Cum se împacă știința cu El în experiența ta?
Indiferent că ești asistentă sau medic, fără Dumnezeu nu putem să facem nimic. Oricât de deștept ar fi medicul, oricât de pricepută aș fi eu, dacă Dumnezeu nu există în ceea ce facem noi, dacă nu avem credință, și noi, și pacienții, că ne vindecă, nu cred că am putea face mare lucru.
Sunt oameni care vin cu diagnostice care nu sună bine deloc. Stau câte o săptămână la noi, nu știu cum se face că, la atâta tratament și atâtea perfuzii, nu prea mai e efect, pentru că au venit prea târziu. Ce să le spui oamenilor atunci? Încerc să îi încurajez să aibă nădejde în Cel de Sus. Nu cred că dacă zici „Tatăl nostru” nu o să te mai doară genunchiul și o să zbori ca un fluture, dar măcar te eliberezi sufletește, nu mai plângi, nu te mai gândești singur la toate. Îți pui încrederea în El. Știința nu îl exclude pe Dumnezeu. Din punctul meu de vedere se țin una pe alta. Când mi-am depășit toate limitele și nu știu ce să mai fac, eu mă încred în Cel de Sus.
– Ce îți spui ție însăți ca să poți merge mai departe?
Eu vreau seara, când ajung acasă și mă uit în oglindă, indiferent de oră, să nu-mi fie rușine de ce văd. Nu la cum arăt mă refer. Vreau să nu-mi fie rușine de omul pe care îl văd. Când pun capul pe pernă, să stau liniștită. Să zic: am mulțumit lui Dumnezeu astăzi? Am făcut tot ce am putut, din orice punct de vedere, să ajut pe cineva, să fac o faptă bună, să spun o vorbă care să aline un om?
Am avut o bunicuță, de exemplu, cu o pensie de 40 de lei, habar n-am ce era exact, ajutor social, nu știu. Făcuse lemne de foc din mobila din casă, că nu își putea cumpăra lemne. Când a plecat, doamna doctor i-a dat rețetă. Eu m-am dus în salon și am văzut-o cum stătea cu hârtiile în mână și se uita la ele. Am crezut că nu înțelege care e scrisoare medicală și care e rețetă.
De fapt, bunica nu avea bani să își ia medicamentele. Eram în preajma sărbătorilor de iarnă, mai aveam 100 de lei în portofel. I-am dat ei banii ăia. Poate nu era mult, dar pentru ea însemna rețeta și, poate, ceva de mâncare. Nu zic asta ca să par eu nu știu cum, nu despre bani e vorba. Despre momentele astea e vorba.
Am fost și mai săracă, nu am murit de foame, m-am descurcat. Dar momentele astea, când văd un om că se bucură și știu că am putut să fac ceva, pe mine mă întineresc. Mă bucur eu mai mult decât omul pe care îl ajut.
În ziua de astăzi, foarte rar găsești oameni care să te încurajeze, să te ajute, nu financiar, ci așa, cu o vorbă, cu o mână întinsă la nevoie.
****
Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.
Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:
