Német Andrea este asistentă medicală la secția de Obstetrică-Ginecologie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe și mamă a doi copii, o fetiță de șase ani și un băiețel de trei. Între viața de familie și munca dintr-o secție marcată de urgențe, emoții intense și responsabilitate continuă, Andrea își construiește zilnic un echilibru fragil, dar funcțional. A absolvit Universitatea Transilvania din Brașov și a ales Obstetrica-Ginecologia pentru contactul direct cu femeile aflate în unele dintre cele mai vulnerabile momente ale vieții lor. În interviul de mai jos, tânăra ne-a vorbit despre empatie dincolo de teorie, despre presiunea nevăzută a meseriei, despre maternitate trăită în paralel cu munca în spital și despre realitățile unei profesii în care prezența umană contează la fel de mult ca pregătirea medicală.

– Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că Obstetrica-Ginecologia nu e doar o specializare, ci „locul tău”?

Momentul în care am realizat că Obstetrica-Ginecologia este locul meu nu a fost unul spectaculos, ci mai degrabă o confirmare care s-a așezat treptat în mine. Am ales acest drum intenționat, pentru că știam că vreau să lucrez cu femei. Mă atrage forța lor, vulnerabilitatea lor și felul în care emoțiile se întâlnesc în sala de nașteri.

Când am ajuns pe secție, am descoperit ceva ce nu se învață în manuale: echipa. „Gașca” de acolo. Oameni diferiți, dar uniți de același ritm alert, aceleași emoții intense și aceleași gărzi lungi. Am simțit că nu sunt doar la un loc de muncă, ci într-o adevărată comunitate. Mi-am dorit mereu să fac parte dintr-o „familie” profesională, iar aici am găsit exact asta.

– Ce ți-a spus prima naștere asistată despre tine, nu despre meserie?

Prima „naștere” pe care am asistat-o nu a fost cum își imaginează majoritatea oamenilor. Lucram pe ginecologie, unde nașterile nu erau frecvente, iar când veneau, uneori era vorba despre pierdere, despre un avort. Emoția a fost intensă și m-a pus față în față cu durerea umană.

Am înțeles că rolul meu nu este doar să asist medical, ci să fiu acolo pentru om. Să țin o mână, să stau lângă frică, să împărtășesc tăcere și speranță. Nu a fost despre proceduri sau protocoale, ci despre prezență, despre a fi uman în momentele cele mai fragile ale cuiva. Acea experiență mi-a arătat că poți să simți profund și să rămâi, totodată, profesionist.

– Dacă te-ai întoarce în timp, la Andrea studentă din Brașov, ce i-ai spune înainte de primul stagiu în Obstetrică-Ginecologie?

I-aș spune să aibă răbdare. Multă răbdare. Să nu încerce să grăbească experiența sau să demonstreze prea repede ce poate. Tot ce este pentru ea va veni în ritmul potrivit. Și să învețe că dorința sinceră și pasiunea pentru ceea ce faci te ajută să treci peste obstacole și emoții, iar răbdarea este cheia.

– Care e emoția pe care nu ai învățat-o în facultate, dar care apare cel mai des în sala de nașteri?

În facultate înveți despre empatie, despre cum să gestionezi emoțiile pacientului, despre comunicare. Dar când ești acolo, față în față cu o mamă în travaliu, cu o pacientă înainte sau după o operație sau cu cineva care trece printr-un avort, emoțiile nu sunt structurate sau „corecte”. Sunt imprevizibile și intense.

Am învățat că empatia nu se aplică neapărat ca o tehnică, ci se trăiește. Trebuie să fii om și asistent în același timp. Să fii prezent, să simți și să oferi sprijin, chiar atunci când ritmul e alert și oboseala își spune cuvântul. Aceasta este lecția pe care nicio carte nu o poate preda.

– Există o naștere care te-a schimbat ca om?

Da. O mămică cu sarcină obținută prin fertilizare in vitro a venit în tura mea de noapte, în urgență, pentru că sângera. Sarcina era mică, la început, iar emoțiile erau enorme. Toată noaptea am stat lângă ea, ținând „pumnii” în gând ca totul să fie bine.

Câteva luni mai târziu, a revenit cu burtica mare, pregătită să nască. Sentimentul a fost greu de descris. Am simțit bucuria, speranța și recunoștința unei povești care a început cu teamă și s-a încheiat cu viață. Acea experiență mi-a arătat cât de mult rămân poveștile pacientelor cu tine și cât de important este să fii acolo pentru ele, ca om, nu doar ca profesionist.

– Cum faci loc empatiei într-un ritm de lucru care uneori nu lasă timp nici să respiri?

La început m-am întrebat cum este posibil să fii empatică când ritmul este alert și responsabilitățile multe. Am realizat că empatia nu este ceva în plus, ci parte din meserie. Când ajungi față în față cu pacienta, trebuie să lași totul deoparte pentru câteva momente. Să te pui în locul ei, să îi acorzi atenție, să îi explici, să o liniștești.

Chiar și când sunt zile cu „atât de multe pe cap”, să fii prezent pentru fiecare femeie care vine cu teamă sau durere este esența muncii noastre. Profesionalismul și empatia trebuie să meargă mână în mână.

– Cum s-a schimbat felul în care privești mamele din spital după ce ai devenit tu însăți mamă?

După ce am devenit mamă, nu mai văd paciente, ci femei într-unul dintre cele mai vulnerabile momente din viața lor. Înțeleg frica, nesiguranța, oboseala și bucuria pură a întâlnirii cu copilul. Sunt mai răbdătoare, mai atentă la emoțiile lor și mai prezentă.

Maternitatea m-a făcut să simt mai profund și să fiu o profesionistă mai bună, pentru că pot să văd nu doar situația medicală, ci și omul din fața mea.

– Ai simțit vreodată că meseria te-a pregătit pentru maternitate sau, dimpotrivă, maternitatea pentru meserie?

Meseria m-a pregătit teoretic. Știam proceduri, observații, reacții rapide. Dar maternitatea m-a învățat empatie profundă, răbdare și cum să fii om cu adevărat. În același timp, meseria mă ajută să fiu calmă și organizată ca mamă.

Cele două se completează. Meseria te învață profesionalism, maternitatea te învață cum să fii uman și prezent în fața emoțiilor.

– Care e cea mai mare provocare pentru o asistentă tânără într-un domeniu atât de intens emoțional?

Să fii acolo 100%. Chiar și când ai o familie acasă, copii mici și responsabilități personale, trebuie să poți oferi totul pacientelor tale. Este nevoie de mult sprijin acasă și înțelegere, ca să poți fi complet prezentă la muncă. Echilibrul între viața profesională și cea personală este cea mai mare provocare pentru o asistentă tânără.

– Care e realitatea zilnică din Obstetrică-Ginecologie despre care nu se vorbește aproape niciodată?

Nu se vorbește despre urgențele peste urgență, despre nopțile în care ești singura asistentă, despre frica de a greși și despre imprevizibilitatea constantă. Noi muncim mult, chiar dacă nu suntem observate sau apreciate, și suntem responsabile pentru tot ce apare pe secție.

Realitatea este intensă, emoțională și neîntreruptă, iar profesionalismul nostru se vede în modul în care facem față acestor provocări.

– Cum gestionezi zilele în care pleci de la muncă cu sufletul greu?

Îmi permit să recunosc emoția, să vorbesc cu colegii sau să scriu, să respir și să încerc să mă detașez. Familia mă ajută să mă reconectez la bucurie și normalitate. Lecția cea mai importantă este că poți să iei emoțiile cu tine fără să te lase doborâtă și că prezența și sprijinul tău contează enorm pentru pacienți.

– Care e cel mai frumos „mulțumesc” primit până acum, chiar dacă n-a fost spus în cuvinte?

Cel mai frumos „mulțumesc” vine în gesturi, un zâmbet sincer, o privire recunoscătoare, o strângere de mână sau câteva cuvinte simple, dar adevărate. Este mai valoros decât orice laudă formală și confirmă că tot ce faci contează, nu doar ca tehnică, ci ca om care a fost acolo pentru alt om.

– Cum arată Andrea peste 5 ani, mai mult asistentă, mai mult mamă sau un echilibru redefinit?

Cred că voi fi un amestec între cele două roluri. Maternitatea mă învață răbdare, empatie și atenție, iar meseria mă face mai calmă și mă ajută să observ lucrurile mai în profunzime. Echilibrul nu va fi perfect, dar va fi redefinit continuu, zi de zi, ca să fiu prezentă și ca asistentă, și ca mamă, cu tot ce am mai bun.

– Ce ai schimba în sistem dacă ai avea puterea, pentru mame și pentru cadrele medicale?

Aș vrea mai mult timp și spațiu pentru comunicare cu pacientele, să le explicăm și să le sprijinim fără presiunea timpului. Pentru cadrele medicale, aș aduce sprijin psihologic, mai mult personal și resurse, astfel încât să putem fi acolo cu tot ce avem mai bun, fără epuizare sau vinovăție. Un sistem în care grija pentru pacientă și grija pentru profesionist merg mână în mână.

– Ce ai spera ca fiica și fiul tău să înțeleagă despre meseria mamei lor?

Fiica mea deja pune întrebări și, treptat, înțelege că munca mea este importantă, că ajut femei, că uneori plec devreme sau stau târziu pentru a fi alături de cineva care are nevoie de sprijin. Fiul meu este încă prea mic, dar sper ca și el să înțeleagă într-o zi că ceea ce fac contează și că efortul meu nu este doar pentru mine, ci pentru oameni care trec prin momente importante sau dificile în viața lor.

– Dacă ai putea transmite un singur mesaj unei femei care urmează să nască, care ar fi acela?

Să aibă încredere în ea, în corpul ei și în echipa medicală. Să știe că nu este singură. Este normal să apară teamă, nesiguranță sau întrebări, dar suntem acolo să fim lângă ea, să o sprijinim și să îi oferim siguranță.

Chiar dacă ritmul este alert și provocările sunt multe, scopul nostru rămâne același: să fim alături cu grijă, atenție și empatie. Cel mai important este omul, sănătatea și viața care începe, iar noi suntem acolo să protejăm și să sprijinim pas cu pas.

***

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:

• „O infirmieră trebuie să aibă mâini harnice, dar și inimă caldă” – Laura Covaci, infirmieră la Hematologie

• „De multe ori, o vorbă bună face mai mult decât o injecție” – interviu cu Ramona Sicoe, asistentă la Reumatologie; 
• Ilyés Mónika – prezența caldă dintre incubatoarele de la Neonatologie;
• „Pielea noastră reflectă excesele stilului de viață” - Dr. Orsolya Kelemen, medic specialist dermatologie;
• De la tâmplărie, la Neonatologie – Maricica Jugănaru, asistenta care ocrotește începuturile; 
• „Dacă pacientul nu știe ce-l așteaptă, frica îl poate doborî înaintea bolii” – Kiss Ildikó, asistentă la Spitalul Județean.