Pe secția de Oncologie, oamenii învață repede să recunoască asistentele după felul în care deschid ușa salonului. Unele intră grăbite, altele tăcute. Olga Ursu intră de parcă ar vrea să ia puțin din frica fiecărui pacient și să o ducă ea mai departe. Unii pacienți o așteaptă deja. Îi știu pașii, vocea calmă și felul în care îi întreabă dacă au dormit sau dacă îi mai doare ceva. Olga nu este doar asistentă medicală. Este omul care știe cum arată frica atunci când primești un diagnostic și cum se simte durerea care nu te lasă nici să respiri. 

Viața ei s-a rupt în două, înainte și după operație. Pe corp i-au rămas cicatrici mari, adânci. Un semn al durerii prin care a trecut și, în același timp, dovada că a supraviețuit.

„Am fost operată în 2015, la Institutul Fundeni din București, de tumoare.  Am fost internată zece zile, dintre care trei le-am petrecut la Terapie Intensivă. Recuperarea a fost, fără îndoială, cea mai dificilă parte. A fost o experiență extrem de grea, atât fizic, cât și emoțional”, ne-a povestit Olga Ursu.

În 2018 a terminat școala de asistente medicale și a știut exact unde vrea să lucreze. A ales Oncologia. Nu chirurgia, nu pediatria, nu medicina de familie. Oncologia. Locul de care mulți fug. Ea s-a întors exact acolo unde i-a fost cel mai greu.

„Vreau să dau ceva înapoi”

La Fundeni, Olga a înțeles pentru prima dată cât poate însemna un om bun într-un salon de spital.

„Tot ceea ce am primit la Fundeni m-a făcut să simt, la un moment dat, că vreau să dau ceva înapoi. Oamenii de acolo au fost extraordinari, toți fără excepție. Eram cea mai tânără pacientă de pe secție, aveam doar 32 de ani, iar asistentele și medicii îmi spuneau «iepuraș».

Băiețelul meu nu împlinise încă trei ani și cred că el a fost cea mai mare motivație a mea să merg mai departe. Și soțul meu mi-a fost alături în fiecare clipă, necondiționat. După operație am mers periodic la controale, în primii trei ani, iar apoi medicii mi-au spus că nu mai este nevoie să revin. Experiența prin care am trecut m-a schimbat profund și m-a făcut să înțeleg cât de important este să fii lângă oamenii aflați în suferință. De aceea am ales să lucrez în Oncologie, din dorința de a ajuta pacienții care trec prin momente grele. Într-un fel, propria mea poveste m-a convins că acesta este drumul meu”, ne-a spus femeia.

În salon, pacienții simt repede că Olga îi înțelege altfel. Unii știu că și ea a trecut prin boală. Iar când vede oameni care și-au pierdut speranța, începe să le vorbească despre ea. Despre operație. Despre frică. Despre cum a reușit să meargă mai departe.

Oamenii care își cheamă familia să-și ia rămas-bun

În Oncologie, moartea nu vine întotdeauna pe neașteptate. Uneori se așază încet în salon și pacientul o simte primul.

Olga își amintește de o femeie pe care a cunoscut-o încă din perioada practicii. Când s-a angajat, boala pacientei se agravase deja.

Într-o seară, la final de tură, femeia a chemat-o lângă pat. I-a spus că ea a fost îngerul ei păzitor și a rugat-o să-i sune fiul. Olga i-a spus că sigur o să vină și mâine în vizită. Dar femeia i-a răspuns că simte că o să moară. Olga a predat tura, a sunat familia și a plecat acasă. La scurt timp, colega ei a anunțat-o că pacienta s-a stins. Fiul apucase să ajungă.

Ea spune că există pacienți care le roagă să cheme rudele, pentru că simt că se apropie sfârșitul. Iar momentele acestea rămân cu ele mult timp după ce ies din spital.

„Sunt momente în care așteptăm pacienții să revină la tratament, pentru că mulți dintre ei vin din două în două săptămâni la chimioterapie. Iar atunci când nu ajung, sunăm să aflăm ce s-a întâmplat și, uneori, primim vestea că, din păcate, au pierdut lupta cu boala.

Nu este deloc ușor. Ne atașăm de pacienți, le cunoaștem poveștile, speranțele și luptele. Dar, chiar și în astfel de momente, trebuie să găsim puterea de a merge mai departe și de a înfrunta realitatea, pentru a putea fi alături de cei care încă au nevoie de noi”, ne-a mai povestit ea.

Acasă încearcă să nu ducă toată durerea cu ea. Vorbește mult cu colegele de pe secție. Cu soțul ei, care acum este plecat, dar cu care vorbește zilnic. El e sprijinul ei.

Și, paradoxal, tot pacienții îi dau putere. Mai ales cei care o așteaptă și se luminează când o văd intrând în salon.

Lecția pe care a învățat-o din suferință

În anii petrecuți pe secția de Oncologie, Olga a înțeles că, de multe ori, oamenii nu au nevoie doar de tratament. Au nevoie de cineva care să-i privească în ochi atunci când le este frică. De cineva care să nu se grăbească să plece din salon. De cineva care să le spună că nu sunt singuri.

Poate tocmai pentru că a fost și ea pacientă, Olga a învățat să recunoască durerea dincolo de analize și diagnostice. În vocea care tremură. În tăcerile prea lungi. În întrebările pe care oamenii nu au curaj să le rostească până la capăt.

Iar din toată suferința prin care a trecut, spune că cea mai importantă lecție a fost aceasta:

„Am învățat că, înainte de orice tratament, fiecare pacient are nevoie să fie ascultat cu adevărat. Nu poți întoarce spatele nimănui, pentru că fiecare om vine cu propria lui poveste, cu propriile temeri și speranțe. În Oncologie întâlnești pacienți de toate vârstele, iar în spatele fiecărui diagnostic există o viață întreagă.

Încerc mereu să le ofer încredere și să-i încurajez să gândească pozitiv. Desigur, tratamentul și partea medicală contează, însă la fel de important este felul în care te raportezi la boală. Speranța, încrederea și puterea de a crede că vei trece peste toate acestea contează enorm. Când un pacient își pierde speranța, se vede. Dar când continuă să creadă în vindecare, parcă găsește puterea să lupte mai departe”, spune ea.

A văzut și miracole mici. Pacienți tineri care s-au vindecat și pe care îi întâlnește întâmplător pe stradă. Oameni care acum râd, muncesc, își cresc copiii, deși la un moment dat stăteau într-un salon de Oncologie și nu știau dacă vor mai apuca anul următor.

Dar a văzut și prea mulți oameni care au ajuns prea târziu la medic.

„Problema este că foarte puțini oameni ajung la medic la timp. Dacă investigațiile ar fi făcute din timp, șansele de tratament și vindecare ar fi mult mai mari. Din păcate, mulți pacienți ajung la noi atunci când boala este deja într-un stadiu avansat.

Multe forme de cancer nu dau simptome în fazele incipiente, iar tocmai de aceea controalele și analizele periodice sunt atât de importante, chiar și atunci când ne simțim bine”, a mai adăugat asistenta.  

Uneori, Olga se gândește la întrebarea pe care și-a pus-o și ea când s-a îmbolnăvit: „De ce eu?”.

Poate că trebuia să treacă prin toate acestea ca să poată sta astăzi lângă alți oameni exact în momentele în care le este cel mai greu. Poate că cicatricea pe care o poartă nu este doar o urmă a durerii, ci și dovada că, uneori, oamenii care au fost salvați se întorc ca să devină sprijin pentru alții.

Iar în fiecare dimineață în care intră pe secție, cu vocea ei calmă, cineva o așteaptă fără să știe că femeia aceea nu aduce doar tratament. Aduce speranță.

***

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:

• Dr. Murgui Péter și lecțiile primelor luni ca medic specialist
• Dr. Sebesi Noémi-Kinga: „În neurologie, timpul înseamnă creier”
• Maria Nicoleta Goagă, asistentă la Ginecologie: „Femeile nu au timp să fie fragile”
• Andrea Német : „După ce am devenit mamă, nu mai văd paciente, ci femei”
• Mărioara Neagu, asistentă la Psihiatrie: ce nu se vede dincolo de ușile secției
• „O infirmieră trebuie să aibă mâini harnice, dar și inimă caldă” – Laura Covaci, infirmieră la Hematologie
• „De multe ori, o vorbă bună face mai mult decât o injecție” – interviu cu Ramona Sicoe, asistentă la Reumatologie
• Ilyés Mónika – prezența caldă dintre incubatoarele de la Neonatologie