Pe secția de Ginecologie, emoțiile nu se anunță niciodată dinainte. Vin odată cu o urgență, cu un diagnostic neașteptat sau cu bucuria unei sarcini duse la capăt după luni de teamă. Maria Nicoleta Goagă lucrează de 18 ani la Spitalul Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe și are peste trei decenii de experiență în sistemul medical. A învățat să citească dincolo de simptome și să construiască încredere din primele minute. În afara spitalului, merge pe munte, își găsește echilibrul în familie. Iar regula după care se ghidează rămâne aceeași, să facă lucrurile corect și să nu plece niciodată acasă cu gândul că ar mai fi putut face ceva în plus.

– În ginecologie, pacientele vin adesea cu teamă sau rușine. Cum construiți încrederea încă din primele minute?

În general, la noi pe secție vin paciente prin urgență sau de la alte secții, care nu sunt la primul consult ginecologic și care cunosc etapele acestei examinări. Consider că atitudinea cu care întâmpini pacienta trebuie să fie calmă, empatică și respectuoasă, să inspire siguranță și încredere. O atmosferă caldă, curată și primitoare poate reduce semnificativ anxietatea femeii. Asigurarea intimității și a confidențialității sunt elemente fundamentale în cadrul oricărui consult ginecologic.

Controlul ginecologic regulat reprezintă o parte esențială a menținerii sănătății femeilor și contribuie la depistarea timpurie a afecțiunilor ginecologice și la prevenirea unor complicații grave.

– După atâția ani în obstetrică-ginecologie, ce a rămas neschimbat în emoția pe care o simțiți la fiecare caz în parte?

Simt aceeași emoție când văd bucuria din ochii femeii gravide care aude pentru prima dată bătăile cardiace fetale sau când vine să nască o gravidă cu sarcina la termen, dar care a avut pe parcursul sarcinii mai multe episoade de amenințare de avort sau de naștere prematură.

Desigur că mă bucur când pacientele noastre se externează vindecate și pot să își reia activitatea în familie și la locul de muncă într-un timp relativ scurt. Mă îngrijorează și mă preocupă, însă, cazurile pacientelor care necesită tratament oncologic.

– Ce v-a învățat muntele despre răbdare, rezistență și echilibru și cum se reflectă asta în munca dumneavoastră?

Mai degrabă pot spune că munca, profesia pe care o am de peste 30 de ani, m-a ajutat în drumețiile mele, pe care le fac de aproximativ 10 ani și pentru care mă pregătesc ca și cum aș merge la serviciu, cu deosebirea că la serviciu trebuie să fii prezent indiferent de condițiile meteo și să respecți programul de lucru.

Este foarte importantă munca în echipă, în care fiecare își cunoaște rolul. În timpul celor 12 ore de muncă trebuie să ne îndeplinim toate sarcinile.

– Există un moment din carieră care v-a confirmat că ați ales exact drumul potrivit?

Sigur. Sunt mai multe. Unul dintre acestea este cazul unui copil de aproximativ 4 ani, din creșa unde am lucrat, dar de la grupa unei colege pe care o înlocuiam la nevoie. Am observat că avea o poziție vicioasă a gâtului și a capului. Întâlnisem cazuri asemănătoare în secția de ortopedie unde lucrasem cu câțiva ani în urmă și m-am gândit că ar putea fi torticolis congenital (asistentele nu pun diagnostice).

Am informat, după multe ezitări, doamna directoare a creșei, tot asistentă, cu vastă experiență. Aceasta a sfătuit familia să meargă la un ortoped pediatru, care a pus diagnosticul la care mă gândisem și a operat copilul, care apoi a revenit în colectivitate. Menționez că mama și mătușile acelui copil erau tot asistente.

Ca o paranteză, nu aș putea lucra într-o secție de pediatrie. De aceea apreciez foarte mult personalul care lucrează cu copii bolnavi. Am îngrijit și eu copii cu diferite traumatisme, operați sau nu, cu arsuri, dar îmi era foarte greu. Iar după ce am devenit și eu mamă, mă afecta și mai mult suferința lor, mai ales când era cauzată de neglijența părinților.

– Cum gestionați momentele dificile atunci când lucrurile nu merg conform planului?

Ceea ce ne dă planurile peste cap sunt urgențele care apar exact când avem de preluat pacientele postoperator sau este ora de tratament. Dacă suntem două asistente, ne împărțim sarcinile. Dacă este o urgență majoră, ambele suntem acolo pentru a rezolva cât mai rapid ceea ce trebuie. Nu trebuie să ezităm să cerem ajutor pentru binele pacientelor.

– Fiica dumneavoastră spune că sunteți foarte atentă la detalii și că faceți totul corect. De unde vine această disciplină interioară?

Consider că părinții sunt un exemplu pentru copiii lor. Am fost educată în familie să fac lucrurile corect, apoi la școală. Ca viitoare asistente, am fost sfătuite să observăm orice detaliu în aspectul și comportamentul pacientului, în simptomatologia pe care acesta o descrie. Detaliile fac diferența.

– Ce credeți că își amintesc cel mai mult pacientele despre dumneavoastră după ce pleacă din spital?

Îmi place să cred că pacientele se gândesc la mine ca la o persoană care a făcut tot ce a putut, în limita competenței sale, pentru ca starea lor de sănătate să se îmbunătățească.

– Când simțiți că oboseala se adună, ce vă ajută să vă reîntoarceți la liniște și claritate?

Ginecologia este o secție în care se lucrează în ritm alert. Pe lângă pacientele internate pentru intervenții chirurgicale sau tratament medicamentos, avem multe urgențe și consultații interdisciplinare. Trebuie să fim organizate și să ne gestionăm bine timpul.

Desigur că, în 12 ore de muncă, apare și oboseala. Atunci deschidem larg fereastra, mâncăm ceva, bem apă și trebuie să treacă. Ne continuăm munca. Când ajung acasă, am timp să mă odihnesc.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră „a face lucrurile corect”, dincolo de proceduri și protocoale?

Consider că trebuie să te comporți cu pacientele așa cum ai vrea să fii tu sau o persoană din familia ta tratată, să simți că ai făcut tot ce îți stă în putere și că nu ai conștiința încărcată.

– Dacă viața v-ar fi dus pe un alt drum, ce credeți că ați fi făcut și ce parte din dumneavoastră ar fi rămas aceeași, indiferent de profesie?

Atunci când am terminat gimnaziul, singura cale de a deveni soră medicală (asistentă) era să urmez cursurile Liceului Sanitar, pentru care se dădea examen, treapta I, unde concurența era mare. Dacă nu aș fi intrat la Liceul Sanitar, probabil aș fi urmat cursurile Liceului de Matematică-Fizică sau ale Liceului de Chimie din orașul natal, după care aș fi dat examen la Școala Sanitară Postliceală, care s-a reînființat în anul 1990, când am terminat eu liceul. Deci, cel mai probabil, aș fi avut aceeași profesie.

– Ce ați învățat despre fragilitatea și forța femeilor în toți acești ani?

Femeile nu au timp să fie fragile. Ele trebuie să fie puternice, pentru copiii lor, pentru soții lor, pentru părinții și frații lor. Pentru ele însele.

***

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:

• Andrea Német : „După ce am devenit mamă, nu mai văd paciente, ci femei”
• Mărioara Neagu, asistentă la Psihiatrie: ce nu se vede dincolo de ușile secției
• „O infirmieră trebuie să aibă mâini harnice, dar și inimă caldă” – Laura Covaci, infirmieră la Hematologie

• „De multe ori, o vorbă bună face mai mult decât o injecție” – interviu cu Ramona Sicoe, asistentă la Reumatologie; 
• Ilyés Mónika – prezența caldă dintre incubatoarele de la Neonatologie;
• „Pielea noastră reflectă excesele stilului de viață” - Dr. Orsolya Kelemen, medic specialist dermatologie;
• De la tâmplărie, la Neonatologie – Maricica Jugănaru, asistenta care ocrotește începuturile; 
• „Dacă pacientul nu știe ce-l așteaptă, frica îl poate doborî înaintea bolii” – Kiss Ildikó, asistentă la Spitalul Județean.