covasnamedia„Dacă pacientul nu știe ce-l așteaptă, frica îl poate doborî înaintea bolii” – Kis Ildikó, asistentă la Spitalul Județean
Kis Ildikó este asistentă medicală la Spitalul Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe. Născută aici, ea a urmat cursurile liceului sanitar de la Odorheiu Secuiesc, dar câțiva ani mai târziu, după schimbările legislative care cereau studii postliceale pentru a deveni asistentă, și-a completat pregătirea la Sfântu Gheorghe.
A absolvit în 1994 și de atunci lucrează neîntrerupt pe gastroenterologie și interne. A văzut spitalele cu echipe mici și aparatură puțină, dar cu saloane pline de bolnavi, și a prins transformările aduse de noile generații, de tehnologie și de birocrație.
Într-un dialog deschis, ne-a povestit despre vocația care a dus-o spre meseria de asistentă, despre provocările de zi cu zi și despre poveștile pacienților care i-au rămas în suflet după mai bine de trei decenii de activitate în slujba pacienților.
- De ce ați ales gastroenterologie?
Aș fi vrut chirurgie, dar loc a fost doar la sala de operații și eu am vrut mereu să fiu mai aproape de pacienți, să am un contact direct cu ei. Am considerat că la sala de operații vin oamenii ca pe banda rulantă, deja adormiți, și nu pot să interacționez cu ei. Eu mi-am dorit să pot forma o relație cu pacientul. Și de aceea am ales gastroenterologia, care a fost mai aproape de ce mi-am dorit.
- Cum era la început, acum trei decenii?
Pe atunci, gastroenterologia era separată de interne. Eram o echipă mică, cu foarte puțină aparatură, dar un număr foarte mare de pacienți care aveau nevoie de tratament. Astăzi, gastroenterologia e o zonă foarte vastă. Tot ce ține de digestie – de la gât, de la înghițit, până la scaun, ficat, colecist, stomac – toate intră aici. Eu am lucrat 24 de ani pe gastroenterologie, dar acum suntem integrați în interne.
- Și cum diferă gastroenterologia de interne?
La interne sunt foarte multe tipuri de boli. E diabetologie, e endocrinologie, un pic de cardiologie, bolile pulmonare, plus gastro. Eu așa percep internele: ca o masă unde pacienții vin pentru ca medicii să le elucideze cazurile. Vin cu multe tipuri de simptome și noi îi investigăm. Avem CT-uri, radiografii pulmonare, ecografii abdominale, gastroscopii, colonoscopii, facem și examene cardiologice, trimitem la ORL, la dermatologie, la ginecologie. Avem de toate. Iar medicii trebuie să pună cap la cap toate aceste informații și să stabilească tratamentul. De la noi, multe cazuri se transferă mai departe, la chirurgie, ginecologie, cardiologie sau chiar în alte spitale.
- După peste 30 de ani în spital, se vede o diferență la pacienți?
Da, foarte clar. Mai ales la tineri. Alimentația este haotică. Nu au un program, mănâncă atunci când pot, ce pot, unde pot, de multe ori fast-food. Organismul tolerează multe până la o vârstă, dar de la 35-40 de ani, încep problemele. Încercăm să-i educăm: măcar un biscuit, un corn înainte de cafeaua de dimineață să mănânce, ceva care să le dea un minim de ritm. Cei mai mulți spun că nu au timp să mănânce, dar corpul nu iartă asta la nesfârșit.
- Dumneavoastră ați învățat într-un alt sistem. Cum vi se pare învățământul de astăzi?
Eu cred că nu școlile sunt problema principală a zilelor noastre, ci generațiile. S-a accelerat totul. Internetul, gadgeturile… copiii nu mai au răbdare să aprofundeze. Noi eram obligați să căutăm informații, să citim mult, să căutăm în biblioteci, să pătrundem în adâncimea problemei. Azi, copiii se mulțumesc cu idei de suprafață. Nu se gândesc în adâncime: dacă fac asta, ce consecință are? Sigur, sunt și copii curioși, care vor să afle detalii, să înțeleagă cauze și soluții. Dar sunt puțini. Sunt mai degrabă niște excepții.
- Dar dumneavoastră cum v-ați hotărât să mergeți la liceul sanitar?
Încă din copilărie îmi „vindecam” păpușile. Aveam una care era înțepată în toate părțile și alta desfăcută, ca să văd ce are înăuntru. Cred că era o vocație. Nu mi-a fost frică niciodată de plăgi, de sânge. M-a atras. Tatăl meu voia să fiu medic, dar după ce am văzut diferența dintre munca medicului și a asistentei, am zis nu. Medicul vine cinci, zece minute pe zi la pacient, întreabă, consultă și pleacă. Asistenta, în schimb, rămâne 24 din 24 lângă pacient. Putem vorbi de la om la om. Fiecare își manifestă altfel fricile și reacțiile la durere sau la apropiere. Și eu, în timp ce le recoltez sânge oamenilor sau le pun o branulă, îi întreb de familie, de condiții, de viață… Așa îi distrag, le mai iau din frică. Și mie îmi e mai ușor, pentru că atunci când pacientul e încordat, totul devine mai greu. Îmi place să-i fac să fie mai relaxați.
- Multe asistente consideră că meseria a devenit mai birocratică în ultimii ani. Dumneavoastră resimțiți asta?
Da, acum e foarte multă hârțogăraie. Documentăm tot în trei locuri: foaia de observație, calculatorul, caietul de predare. Apoi, predăm și verbal. Aceeași informație de patru ori. Pe vremuri nu exista asta. Și partea cea mai neplăcută e aceea că ne ia din timpul pe care l-am putea petrece cu pacientul.
- Se vorbește mult de drepturile pacienților. Cum simțiți dumneavoastră această schimbare?
E complicat. Sunt pacienți foarte bătrâni sau cu probleme de memorie, care nu mai știu exact ce se întâmplă în fiecare zi, dar povestesc acasă sau la aparținători altceva decât realitatea. Iar aparținătorii vin la noi direct cu acuzații, nu cu întrebări ca să afle ce s-a întâmplat, de fapt, cum au stat lucrurile. Mulți oameni cred că personalul medical se poartă rău. Și, uneori, reacționează urât cu noi, nejustificat. Dar, în realitate, noi știm că bolnavul are nevoie de tandrețe, de înțelegere și de ascultare. Și facem tot ce putem ca oamenii să fie cât mai bine tratați.
- Ce v-au predat cei 30 de ani de experiență?
Am văzut și am auzit foarte multe povești. Am lucrat și la hematologie, și am avut tangență cu oncologia. Avem și Academia de Spital, care ne reîmprospătează cunoștințele. Foarte rar se întâmplă să nu pot răspunde la întrebările pacienților. Și e important, pentru că atunci când omul știe ce îl așteaptă, frica e mai mică. Am văzut pacienți care, din frică, au făcut infarct sau au leșinat. Eu, după atâția ani, știu ce am de făcut și știu să fac foarte bine ceea ce fac.
- Aveți o poveste care v-a rămas la suflet?
Nu pot alege una singură. Fiecare pacient e special și e o poveste în sine. Dar recent m-a emoționat mult o întâlnire. A venit o bătrânică din satul bunicii mele. La început nu m-a recunoscut – eu aveam avantajul că știam din acte cine e. Am stat de vorbă, am întrebat despre oamenii din sat, apoi am mers să fac hârtiile și, când m-am întors cu tratamentul, m-a strigat pe nume. După atâția ani, și-a amintit cine sunt. Mi-au dat lacrimile. Mi-a pus întrebări despre familie, mi-a spus că nu m-am schimbat. A fost foarte emoționantă pentru mine această întâlnire. Era vorba despre o persoană din copilăria mea, din vremurile în care mă și jucam cu copiii acestei bătrâne.
- Aveți o meserie grea. Ce vă aduce totuși cea mai mare satisfacție?
Când pacienții se bucură că mă văd și spun: „Ce bine e că incā mai lucrati aici”. Atunci simt că pacienții apreciază cum îmi fac meseria, se simt în siguranță când mă știu în preajma lor.
- Ce nu vă place în sistem?
Nu avem suficient timp pentru pacienți. Dacă am fi mai mulți, ar fi altfel. Am lucrat un an în Ungaria, pe gastroenterologie. Acolo, o asistentă avea cinci pacienți. Îi știa pe fiecare. Îi cunoștea dimineața după cum arătau dacă dormiseră bine sau nu. Puteai să îi ajuți și fizic, și psihic. La noi rulajul e prea mare. Pacientul vine azi, mâine e deja externat sau transferat. Nici nu apuci să-l cunoști. Dar încerc, chiar și în cele 10-15 minute la internare, să aflu cât mai multe. Contează. Avem nevoie de orice informații ca să putem anticipa ce va fi cu fiecare om și fiecare informație contribuie la o diagnosticare mai exactă.
- Care sunt cele mai mari provocări pentru dumneavoastră în plan profesional?
Să știi să asculți. Să fii empatic. Să recunoști problemele din timp. Să faci diferența între cine are doar nevoie de atenție și cine e într-adevăr foarte bolnav. Vin oameni cu dependențe, cu sevraj, care intră în delir. Am avut nopți întregi când am stat pe coridor cu pacienți în stări extreme. Trebuie să afli cât mai multe despre ei: ce medicamente au luat, ce stil de viață au, ce răni ascunse. Toate astea ajută la diagnostic și la siguranța lor.
- Ce mesaj aveți pentru oamenii din comunitatea noastră?
Să-și facă timp pentru odihnă, pentru relaxare, pentru familie. Să nu se neglijeze. Dacă apar simptome, să vorbească cu cineva, să meargă la controale. Sunt boli grave, inclusiv cancere, care, descoperite la timp, se pot trata. Nu suntem nemuritori, dar contează cum trăim și vârsta la care murim. Cu cât avem mai multă grijă de sănătate, cu atât putem trăi mai bine și mai mult.
****
Interviul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.
Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:
