În Spitalul Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, există un palier unde plânsetele devin zâmbete, iar febra dispare ca prin minune. Acolo, Balazs Ancuța Ileana își poartă halatul de la pediatrie ca pe o armură împotriva virusurilor și bacteriilor care urmăresc să ruineze sănătatea trupurilor proaspete și firave de copii. De 35 de ani, ea mereu e acolo. Cu răbdare, calm și o pricepere care nu s-a tocit cu timpul, ci a fost înălțată treptat la rang de artă. Este asistentă medicală și, implicit, martor tăcut al unor povești care nu se uită niciodată – între care unele dor, iar altele dau speranță.

O vocație născută dintr-o copilărie petrecută printre copii

Deși viața a dus-o spre medicină, drumul ei a început printre jucării, povești și băncile unei grădinițe. Mama și sora ei au fost educatoare, iar ea și-a dorit, firește, să urmeze același drum. „Mama mea a fost educatoare. Și eu voiam să fiu educatoare. Îmi plăcea să merg la ea la grădiniță, să le citesc copiilor. Îi vedeam cât sunt de mici și de drăgălași și cum se uită la mine și am vrut să fiu educatoare. Și sora mea cea mare tot educatoare era și părinții au zis «Tu, gata, te duci în altă parte. Ajunge, două suntem educatoare». Și am terminat liceul sanitar și am ales secția de pediatrie”, mărturisește Balazs Ancuța.

O schimbare de direcție dictată de familie, dar care s-a dovedit, în timp, a fi destinul ei adevărat.

Copiii pe care i-a îngrijit cândva vin acum la spital cu copiii lor

Trei decenii și jumătate în același spital înseamnă nu doar experiență, ci și legături tăcute cu generații întregi de copii pe care nu doar că i-a ajutat să se vindece, dar i-a și văzut crescând. Oameni care astăzi sunt părinți și care, cândva, erau micii pacienți ai secției de pediatrie, la nevoie, își aduc copiii la spital și se bucură când o întâlnesc pe Ancuța, care îi recunoaște chiar și când se întâlnesc în afara spitalului. 

„Da, îi mai văd și pe stradă, și aici, în spital. Sunt întâmplări care îmi rămână în minte. Vin foști pacienți cu copiii lor acum. Când o auzeam pe mama, mama fiind educatoare, că «uite, copilul ăsta, mama, tata, mi-au fost și ei elevi», eu stăteam și mă gândeam: «Cum? Vai de mine!» Ei, am ajuns și eu tot acolo”, povestește asistenta, cu o emoție care nu și-a pierdut din intensitate în ciuda anilor de practicare a meseriei pe care și-a ales-o, povestind despre modul frumos în care se închide cercul – copii tratați odinioară, care azi vin cu încredere și speranță, cu ai lor copii.

Povești care lasă urme: „Copiii mei n-au avut niciodată bluze cu legături la gât”

Să lucrezi în spital înseamnă să fii supus mereu imprevizibilului, și să trăiești experiențe care te pot marca pozitiv, dar și negativ. Unele întâmplări nu se șterg niciodată din minte. Ele rămân – ca o amprentă dureroasă care modelează felul în care trăiești și crești propriii copii.

„O întâmplare… atunci când am început să lucrez aici… o întâmplare care m-a marcat pentru toată viața. Dimineața la șapte, se deschide liftul, un țipăt – țipătul, nu știu, de două sau trei ori l-am auzit – o fetiță de 11 luni…  murise deja. S-a sufocat. (…) Eu când am pus copilul jos și am încercat repede să rup, trei degete mi-au încăput doar. (…) Copiii mei niciodată, nici fata, nici băiatul, nu au avut bluze cu legătură la gât. Vă spun, pe toată viața pe mine m-a marcat asta. Era într-un sac de dormit pusă și legată la gât. Și acum îmi amintesc – și au trecut mulți ani de atunci. În mână avea puful de la pătură, așa…”, mărturisește încă îngrozită asistenta pe care cazul unei fetițe sufocate în timpul nopții, în somn, a atins-o până în adâncul sufletului, într-atât, încât și azi se emoționează când își amintește de poveste. 

Această amintire, veche de peste 30 de ani, dar încă vie și prezentă în memoria afectivă a Ancuței Balazs este dovada că, în spatele uniformei medicale, se află un om care trăiește cu fiecare copil internat, tratat, vindecat sau pierdut. Și nu uită niciodată.

Eficiența înseamnă lucrul în echipă

Într-un spital de urgență, fiecare secundă contează, pentru că face diferența între viață și moarte. Iar echipa din secția de pediatrie acționează ca un mecanism bine uns. „Febra este principalul motiv pentru care părinții aduc copiii la noi. Apoi, mai vin cu vărsături, diaree, când se deshidratează (…). Suntem două sau trei asistente și infirmiere – fiecare știe ce are de făcut; deci efectiv, în 10 minute, deja copilul are investigațiile făcute și deja primește tratamentul”, explică asistenta. 

Totul se întâmplă rapid, dar cu grijă și coordonare. În spatele acestor manevre există zeci de ani de experiență și un respect profund pentru viața fragilă a copiilor, dar și multă empatie și înțelegere pentru neliniștea adulților care îi însoțesc.

Despre părinți și anxietăți nejustificate

Pentru o asistentă, provocarea nu e doar una medicală. Într-o societate tot mai vocală și mai anxioasă, în care oamenii își pun adesea singuri diagnostic de pe Google și, mai nou, de pe Chat GPT, asistentele trebuie să le facă față și părinților care, din frică și neliniște, uită să aibă încredere și, de multe ori, intervin pentru a le spune cadrelor medicale ce și cum să facă. 

„Unii ne dau indicații unde să punem canula, «nu puneți acolo, puneți altfel!» (…). E o tensiune suplimentară la care suntem toți supuși”, explică asistenta.

Altfel spus, a fi profesionist în zilele noastre înseamnă nu doar să știi ce faci, ci și să ai nervii de oțel și multă empatie. Și mai înseamnă și să știi să taci când trebuie să convingi, cu blândețe, că știi ce faci – și că o faci bine. Mai ales când ai aproape 40 de ani vechime. 

Gesturi mici care aduc bucurii de neuitat

Într-o zi obișnuită de lucru, în care totul curge contra cronometru, Ancuța spune că un gest simplu poate aduce un strop de lumină care să îți amintească de ce ai ales meseria asta. „Înainte de a pleca acasă, vine o fetiță și îmi dă un desen făcut de ea. Ea e întinsă pe pat, îi merge perfuzia, dar m-a desenat pe mine așa, cu părul lung. Mi-a și spus că eu sunt aia, cum îi pun ei perfuzia. Deci, mi-a plăcut asta foarte mult”, descrie ea un astfel de gest, relatând cum un desen naiv poate deveni, pentru o asistentă, dovada că empatia e înțeleasă și răsplătită chiar și de cei mai mici. Sau, poate, mai ales de cei mici.

Despre frică, credință și speranță

Experiențele din spital nu seamănă unele cu altele. Viața oamenilor, implicit a copiilor, stă și sub semnul întâmplării sau al providenței, cum preferă fiecare să spună. Și asta pentru că, deși medicii își fac treaba în fiecare caz în parte cu aceeași dăruire, uneori, tratamentul indicat dă rezultate, alteori, nu – ceea ce te îndreptățește să crezi că viața e mai mult de atât. Ancuța a văzut și ea asta de-a lungul timpului și, deși nu se declară o persoană profund religioasă, ea știe că există ceva dincolo de știință, ceva inexplicabil. „Nu pot să spun dacă e sau nu Dumnezeu (…) Dar ceva trebuie să intervină, pentru că unii se vindecă cu același lucru, alții nu. Deci, ceva tot trebuie să intervină”, este opinia ei.

Durerea care nu trece niciodată

Între pacienții care vin și pleacă din spital, există cazuri care produc bucurii intense, dar și cazuri care nu se uită niciodată. Nu se pot uita! Sunt cazurile acelor copiii care nu mai pleacă acasă, ci acolo unde ne-am obișnuit să spunem că e o lume mai bună. „Bine, au fost cazuri când… din păcate, știam că nu poate să fie un final bun – nici nu a fost. Plângeam pe rând toate. Mergeam în salon… o fetiță mare a fost, 10 ani cred. O fetiță deșteaptă. Mergeam la ea, povesteam, îi aduceam câte o bijuterie, pe rând, fiecare. Ieșeam afară și ne apuca plânsul. Era un cancer și… fiecare spera să nu se ducă în tura ei. Dar în tura cuiva tot s-a întâmplat. Aia foarte mult a durut. Și aia m-a marcat. Acum câțiva ani, a fost și un băiat… băiatul fiind de vârsta băiatului meu. Tot cancer avea. Când vedeam băiatul, acela… Îmi venea să plâng întotdeauna… Din păcate, a murit și el”, spune Ancuța despre două dintre cele mai dureroase cazuri care îi vin în minte, în spatele cuvintelor ei, resimțindu-se o durere împărțită în tăcere cu o echipă întreagă.

Dacă ar avea o baghetă magică…

Asistenta de la pediatrie își iubește meseria. Ea nu cere salarii mai mari, nu cere premii, nu cere recunoaștere. Cere în schimb altceva, pe cât de simplu, pe atât de important și chiar esențial: educație medicală de bază în rândul părinților și al oamenilor în general. „Zic că oamenii au nevoie de informație. (…) Oamenii să știe să aibă în casă ceva pentru febră. (…) Deci, informare, educație, toate astea”, declară ea, adăugând că uneori, lipsa cunoașterii doare mai mult decât orice altceva.

Mesaj către covăsneni

După o viață întreagă petrecută între zidurile spitalului, printre perfuzii, febră și frici, Balazs Ancuța are un mesaj direct și sincer: „Noi efectiv suntem aici ca să ajutăm. (…) Chiar suntem aici ca să ajutăm și facem tot posibilul să ajutăm”, sunt cuvintele prin care afirmă că profesia ei tăcută, adesea invizibilă, este încă făcută cu simț de răspundere. Mai mult chiar, în spatele ușilor de spital, există oameni ca ea, care, zi de zi, reconstruiesc speranța și redau sănătatea pacienților. Cu pricepere. Cu empatie. Și cu o dârzenie care nu face zgomot, dar care schimbă vieți.

———

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:

• Cristina Druga, infirmiera care îngrijește pacienții ca pe propriii părinți;

• Dincolo de halate: o asistentă și bucuria pacienților care văd din nou - Molnár Bodola Réka, asistentă medicală la compartimentul de Oftalmologie;

• Între oftatul pacienților și bătăile propriei inimi – portretul unei asistente care rămâne om;

• Dr. Rétyi Zselyke: „Nu cred că roboții vor putea înlocui vreodată medicii”;

• Zilnic la granița vieții: cum trăiește și lucrează o asistentă ATI din Sfântu Gheorghe;

• Cred că numai cine trage fermoarul sacului negru înțelege când viața se termină”.

• Nagy Melinda Ágnes – infirmiera care suplinește mame și alină inimi de copii