În saloanele de pediatrie din Spitalul Județean „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, zilele trec în ritmul respirațiilor sacadate ale copiilor bolnavi. Unii au norocul să fie ținuți de mână de părinți. Alții însă, nu. Pentru aceștia, infirmiera Nagy Melinda Ágnes este o prezență constantă, fiind cea care le aduce mâncarea, le face baie, le schimbă lenjeria, și, din când în când, dacă timpul îi permite, se joacă cu ei ca să îi mai înveselească. 

Să lucrezi ca infirmieră înseamnă să ai o muncă foarte solicitantă, ceea ce înseamnă că, dacă dincolo de propriile dureri, îți rămâne timp și energie ca să alini și durerea pacienților, înseamnă că ești un om special, cu calități pe care nu le întâlnești la tot pasul, așa cum o demonstrează și Nagy Melinda Ágnes.

De 9 ani, la capătul patului de spital

Nagy Melinda Ágnes lucrează de aproape un deceniu ca infirmieră la secția de pediatrie a Spitalului Județean „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe. Își împarte viața între două fiice – de 10 și 15 ani – și copiii pe care-i îngrijește la serviciu. Unii dintre aceștia sunt prea mici ca să înțeleagă ce se întâmplă. Alții sunt suficient de mari cât să întrebe de ce mama nu mai vine. „Sunt cazuri când mamele pleacă după ce își internează copiii. Spun că acasă mai au doi, trei sau chiar cinci copii și nu pot să rămână aici cu cel bolnav. E greu… pentru toți”, spune Melinda.

Un început cu suflete abandonate

Nu a ajuns în spital dintr-o ambiție medicală, ci dintr-o continuitate firească. Întotdeauna a lucrat cu copiii – la orfelinat, la grădiniță, apoi într-o casă familială. Când orfelinatul s-a desființat, a simțit că trebuie să-și găsească un loc în care poate fi utilă și să ajute copiii. „Am lucrat și la grădiniță, dar doar part-time. Nu-mi ajungea. Apoi, am zis că trebuie să schimb ceva. Și așa am ajuns aici”, declară infirmiera. 

O zi de lucru: lapte, plânsete și diagnostic diferențiat

Într-o zi obișnuită la locul de muncă, Melinda face curat, aduce mâncare, îngrijește copiii, le face baie, îi hrănește și îi schimbă. Apoi, o ia de la capăt. Copiii sunt împărțiți pe saloane, în funcție de diagnostice. Cei cu pneumonie nu pot sta, de pildă, lângă cei cu enterocolită. Totul e organizat, dar nu e niciodată liniște. „Unii țipă. Nu sunt obișnuiți să stea închiși. Mulți dintre ei vin de la curte, din familii numeroase. Aici sunt singuri într-o cameră”, explică femeia.

Mai mult chiar, unii dintre copiii internați nu au doar boli fizice. Au și povești de viață grele. Sunt povești care rămân cu personalul medical pentru multă vreme după externare. „Mi-e milă mai ales când știu că sunt copii care nu pot fi îngrijiți, care nu pot fi vindecați. Asta doare cel mai tare”, mărturisește Melinda Nagy. 

Speranță și pierdere

Deși își trage bucuria și forța de a merge mai departe din faptul că are o contribuție semnificativă la recuperarea sănătății copiilor, Melinda a văzut și copii murind, iar asta este partea întunecată a meseriei ei, care o tulbură cel mai mult „Din păcate, au fost cazuri de cancer. Cinci copii, în ultimii ani. Cel mai mic avea cinci ani. Asta e o poveste tristă. Ne-a afectat pe toți”, spune ea aproape șoptind de durere. Dar, din fericire, Melinda a văzut și reversul: copii care păreau pierduți și care s-au făcut bine. „Când îi vezi plecând pe picioarele lor, e bucurie. Nu pot să explic”, spune femeia care adoră să aline suferința micuților internați pe secția pe care lucrează.

Lucru de noapte și griji de mamă

Melinda lucrează în ture de 12 ore, inclusiv noaptea. Când fetele ei erau mici, rămâneau cu bunica. Acum sunt mai mari, dar tot e greu. „E greu să pleci noaptea și să lași copiii acasă. Și când spun că le doare ceva, mă gândesc imediat la ce văd aici. Mă sperii că poate și ele…”, vorbește infirmiera despre fricile de mamă care uneori se cuibăresc în sufletul ei de femeie care vede ce suferințe există în lume și a trăit fel și fel de experiențe dureroase. 

Dar cu toate astea, merge mai departe. Nu pentru că e ușor. Ci pentru că altfel nu poate. „Speranța e la Dumnezeu. Încerc să fiu pozitivă”, vorbește ea despre mijloacele prin care se redresează psihic după ce se simte invadată de frici. 

Atașamente și revederi neașteptate

Cum este și firesc în astfel de contexte, după ce stă o vreme cu ei și îi îngrijește, Melinda își dă seama că se și atașează de copii. „Mai ales de cei lăsați aici, fără părinți. M-am gândit și eu, și colegele, că ce bine ar fi să-i luăm acasă. Să nu mai sufere”, zice ea despre copiii proveniți din familii sărace, cu mulți frați.

Pe de altă parte, unii dintre acești pacienții veniți cu unul din părinți o recunosc pe stradă sau părinții o caută pe Facebook. „Cu o mamă am ținut legătura de la COVID încoace. Vorbim în fiecare lună”, povestește Melinda despre tipurile de legături pe care le creează în spital cu oamenii cărora le vine în ajutor. 

Meseria e grea, dar ar alege-o din nou

Întrebată dacă ar schimba ceva la parcursul său profesional, în cazul în care ar fi posibil asta, melinda spune că și acum, dacă ar fi din nou la 25 de ani, ar alege să lucreze cu copiii. „Mi-a plăcut și la grădiniță, dar la spital e altfel. Mai dur, mai greu… dar tot cu suflet”, spune ea lăsând să se vadă faptul că muncește din vocație, nu doar din simpla nevoie de a avea un loc de muncă. Și, pentru a completa afirmația că iubește ceea ce face, Melinda spune că, dacă fetele ei ar vrea să îi calce pe urme, le-ar susține. 

Așadar, deși nu recomandă tratamente și nici nu scrie rețete, Nagy Melinda Ágnes este acolo, în fiecare zi, în camerele de spital unde mulți copii bolnavi dorm singuri, plâng sau se agață de mâneca ei ca de o mână maternă. Este un context în care ea dovedește prin fiecare gest și cuvânt pe care îl spune că grija adevărată nu se învață – se trăiește. Zi după zi. Tură după tură. Dincolo de propriile suferințe și dureri, cu dăruire pentru binele și sănătatea pacienților. 

———

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:

• Cristina Druga, infirmiera care îngrijește pacienții ca pe propriii părinți;

• Dincolo de halate: o asistentă și bucuria pacienților care văd din nou - Molnár Bodola Réka, asistentă medicală la compartimentul de Oftalmologie;

• Între oftatul pacienților și bătăile propriei inimi – portretul unei asistente care rămâne om;

• Dr. Rétyi Zselyke: „Nu cred că roboții vor putea înlocui vreodată medicii”;

• Zilnic la granița vieții: cum trăiește și lucrează o asistentă ATI din Sfântu Gheorghe;

• „Cred că numai cine trage fermoarul sacului negru înțelege când viața se termină”.