Pentru unii, raiul vindecării, pentru alții  capătul liniei, spitalul este și rămâne acel loc în care viața și moartea își dau întâlnire zi de zi. Într-un duel mereu reluat, ele se privesc lung în ochi și, la sfârșitul luptei, nu întotdeauna viața este cea care câștigă, mai ales dacă bătălia a fost disputată într-o secție de terapie intensivă.

Aici, viața nu e o garanție. Aici, timpul se comprimă și speranța atârnă de un fir de ață. Și tot aici, există oameni care nu se sperie, nu dau înapoi și nici nu disperă. Ei fac tot ce le stă în putință ca să mai salveze un om, iar când pierd un pacient, se străduiesc să accepte realitatea și să găsească în interior resurse de a a se autoregla și a merge mai departe - cu luciditate, empatie și dorința de a rămâne oameni.  

Este și cazul Oanei Mogoș, asistentă la Spitalul Județean „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, care, de trei ani, își desfășoară activitatea în secția ATI.

De la cardiologie la reanimare, pe linia frontului invizibil

Oana a intrat în sistem acum 20 de ani, o mare parte din timp lucrând la cardiologie. Transferul la reanimare, spune ea, „n-a fost o chestiune de alegere personală, a fost mai mult o repartizare, din cauza lipsei de personal”. Dar, uneori, vocația te găsește exact acolo unde e cea mai mare nevoie de tine. „Anul acesta fac 44 de ani. Lucrez de 20 de ani în sistem. La ATI sunt de 3 ani, dar am fost pe post, temporar, și în perioada COVID-ului. Înainte, am lucrat cam 15 ani la cardiologie”, povestește asistenta care recunoaște că mutarea nu a fost una ușoară.

Terapia intensivă e o lume cu totul diferită unde totul e supus imprevizibilului. Pacienți în comă, funcții vitale care cedează brusc, intervenții rapide, echipe întregi care trebuie să reacționeze și să acționeze în secunde, cam așa se poate descrie succint atmosfera de lucru la ATI. „Reanimarea e mai grea, mai complexă. Pe ATI ajung cazuri din toate secțiile. Sunt pacienți în stare critică, cu funcțiile vitale afectate – tensiune, puls, respirație…foarte important. Mai sunt intoxicații, insuficiențe respiratorii, boli terminale sau boli cronice decompensate”, spune Oana cu o sinceritate calmă, dar apăsătoare.

Moartea vine în vizită cel puțin o dată pe săptămână

Pentru cei mai mulți dintre noi, moartea e un gând abstract, ceva îndepărtat. Pentru Oana și colegele ei, ea e o realitate pe care o trăiesc. Oricât de dur sau cinic ar suna asta, pentru personalul ATI moartea este un climat specific locului de muncă. „Chiar dacă nu e în fiecare zi un final cu deces, o dată pe săptămână, măcar, tot ne confruntăm cu un deces. Din păcate…”, spune ea cu vocea omului obișnuit cu suferința, dar care nu s-a dezumanizat.

Privită din afară, această meserie este pentru mulți calea cea mai sigură de a te deprima, de a te demoraliza și a-ți pierde entuziasmul de a trăi. Nu și pentru Oana. Deși emoțional o încarcă suferința pacienților, ea reușește să se redreseze după fiecare tură și chiar să se bucure de viață și de propria familie. „Trebuie să fim împăcați că am făcut tot ce s-a putut. Asta ne ține. Altfel, n-ai mai putea să vii la muncă. În fiecare săptămână e măcar un deces. E o meserie grea, trebuie să ai psihic tare. Trebuie să fii împăcat că ai făcut tot puteai tu face. Asta ne ține pe noi și ne întărește. Gândul că n-am stat deoparte. Că am tras. Că am încercat cât am putut de mult să salvăm omul. (...) Partea bună este că, lucrând aici, am învățat să prețuim mai mult viața și timpul petrecut cu familia”, vorbește ea despre „secretul” consolării și al rezistenței psihice.

Cazuri care nu se uită

Și chiar dacă secțiile ATI par un ocean imens de durere, uneori, acolo se mai aprind și lumini. Cu o bucurie de copil licărindu-i în priviri, Oana își amintește de o pacientă tânără, cu un diagnostic grav și șanse foarte mici de supraviețuire și spune: „Țin minte o pacientă tânără, avea 34 de ani. Avea o boală cu un prognostic rezervat. Nu i se dădeau multe șanse. Avea și copii. Dar a scăpat. A supraviețuit. Și când venea la control, aducea mereu un buchet de flori. Mi-a rămas în suflet”.

O altă amintire dragă a Oanei Mogoș este cea a unei bătrânici, pe care a întâlnit-o în perioada de COVID-19 și despre care spune că „era într-o stare foarte gravă, dar a fost o luptătoare și a reușit să se facă bine. Avea peste 80 de ani. Nu știu de ce, dar mi-a rămas în minte”.

La ATI ajung însă și multe povești grele, dureroase, uneori chiar tulburătoare. Cazuri de violență, accidente, traume. „Când sunt implicați tineri în accidente sau arsuri, e mai greu. Copii nu avem, din fericire. Nu suntem o secție pentru copii. Și sincer… cred că e mai bine. Ar fi mult prea greu de îndurat suferința copiilor”, recunoaște Oana.

Echipă, stres, documente – realitatea unei ture la ATI

Dincolo de ce cred oamenii obișnuiți, o zi de lucru la ATI nu înseamnă doar manevre medicale, tratamente, injecții și perfuzii. Înseamnă decizii grele, asumare, susținere emoțională, multă documentare, și mai ales, prezență. „Dimineața începem cu predarea turei, facem vizita la fiecare pat, documentăm tot ce facem. Apoi, vizita cu medicii”, explică asistenta. „Ne împărțim pe saloane, dar ne ajutăm între noi. Suntem uneori patru asistente pe tură, alteori cinci. E puțin, e chiar la limită”, spune ea. De aceea, atunci când toate funcțiile unui pacient sunt în colaps, echipa se mobilizează și intervine rapid pentru salvarea pacientului respectiv: „Lăsăm tot și mergem toți la stopul cardio. Sau dacă pe altă secție apare un stop, tot noi suntem chemați”.

Interacțiunile cu familiile celor care pierd, cele mai dureroase

Ne place să credem că moartea nu doare, că odată cu instalarea ei, se instalează și liniștea, iar durerea dispare. Însă, în urma fiecărui om plecat dintre cei vii, rămân suflete îndurerate și greu de consolat. Această parte a meseriei de asistentă ATI este chiar mai copleșitoare decât îngrijirea pacienților. „Cel mai greu e când trebuie să le vorbești aparținătorilor, să le spui că pacientul e la limită. Că poate nu mai e mult și... Sau că e deja prea târziu. Sunt oameni care nu înțeleg și e de înțeles că nu vor să accepte. În general, medicii discută cu familia… Dar e greu” mărturisește Oana, care mai spune că meseria pe care o practică este e o meserie care, psihic, îți cere totul, iar liniștea trebuie să ți-o construiești singur și că, pentru a putea să o practici, ai nevoie de câteva atribute esențiale. „Ca să faci această meserie trebuie să fii empatic, rezistent la stres, bun comunicator, capabil să lucrezi în echipă, pentru că de la medic, la infirmieră și la femeia de serviciu, toți contribuim la binele pacientului. Unul fără altul nu putem”.

Sunt toate caracteristici pe care asistenta ATI, Oana Mogoș, le are și care o ajută să își facă treaba cu dăruire, profesionalism și un fel de tărie care nu face zgomot, dar ține oamenii în viață sau îi ajută să facă marea trecere cu demnitate și un pic mai senini.

___________________

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.