Spitalul este locul unde viața și moartea, durerea și alinarea, speranța și renunțarea se întâlnesc aproape zilnic. Uneori, bucuria de a vedea un pacient vindecat și gata să se întoarcă la ai lui, poate fi eclipsată subit de liniștea grea a pierderii unei vieți. Spitalul este acel loc cu miros specific în care, printre lacrimi de bucurie sau tristețe, lucrează oameni ce dau curs vocației lor cu discreție și dăruire – așa cum face Deák Kinga-Dalma, asistentă medicală în cadrul Compartimentului ORL al Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe. 

De 17 ani, Dalma își începe și își încheie turele cu aceeași preocupare, să știe că pacienții sunt bine, și tot de atâția ani își pune în slujba lor calitățile cu care a fost înzestrată, ghidată de convingerea că „dacă nu faci meseria asta cu pasiune, răbdare și omenie, mai bine nu o faci deloc”.

Un început cu emoții, dar și cu oameni care au ținut-o în brațe

Deák Kinga-Dalma a început să lucreze în spital în 2008, imediat după terminarea cursurilor de asistentă medicală. Nu avea practică, nici experiență, dar a venit hotărâtă să își găsească un loc de muncă în sistemul medical. A dat examen și a fost repartizată la ORL, unde a rămas până azi. „Când am venit, eram tânără, aveam foarte mari emoții gândindu-mă la cum va fi prima zi de lucru, cum vor fi colegii… dar toți m-au primit cu brațele deschise. Chiar aș vrea să menționez două nume ale unor oameni față de care mă simt îndatorată pe viață: asistenta șefă Boros Enikő şi Nagy-Galaci Márta – pentru că m-au ținut în brațe și m-au învățat tot ce trebuie să știu”, își amintește  Dalma, care a rămas la ORL pentru că i-a plăcut încă din prima zi. 

Atmosfera caldă, de familie, și încurajările colegelor au ajutat-o să depășească impasul specific începutului de carieră, dar adevărata lecție a învățat-o pe măsură ce a interacționat tot mai mult cu pacienții. „Una e când termini școala, care te învață teoretic, și alta e când începi lucrul efectiv și trebuie să te descurci. Atunci realizezi, de fapt, ce ai de făcut”, mai spune Dalma. 

Teoria te pregătește. Practica te construiește

Dalma este sinceră când vine vorba de relatările despre locul ei de muncă și despre ce descoperi acolo. Astfel, ea spune deschis că, la fel ca mulți absolvenți ai școlilor de profil, și ea a învățat responsabilitatea față de oameni abia când a intrat în pâine propriu-zis și a început să acționeze singură, să știe, în funcție de fiecare caz, ce e de făcut și pe cine să cheme. „La școală se învață teoria. Și chiar dacă se face practică, poți să nu te străduiești și să urmărești să iei doar note de trecere. Pentru că, din păcate, vedem și noi, de multe ori, că și la noi vin practicanți și vor doar să treacă timpul, ziua, și în rest nu îi interesează mai nimic”, mărturisește asistenta fără ocolișuri. 

Timpul pentru pacienți, furat de hârtii

Conștientă de cât de mare e nevoia pacienților de a fi ascultați și înțeleși, Dalma spune că și-ar dori să poată petrece mai mult timp cu ei. Din păcate însă, realitatea sistemului medical o obligă să aloce ore întregi chestiunilor de ordin administrativ.

„Dimineață, repede, când vine pacientul întrebăm din ce scop a venit, însoțim la cameră, dar după aceea trecem la birocrație. Sunt și zile când se face ora 12:00 și abia atunci mai ajung să văd ce face pacientul respectiv. Din păcate, partea administrativă ia foarte mult timp. Înainte nu era așa. Era mai mult timp pentru pacienți. Acum sunt mult mai multe hârtii”, spune asistenta care, printre fișe, rețete, bilete de internare sau externare, tabele și alte activități birocratice, găsește timp, nervi și energie să rămână totuși alături de pacienți. „Dacă omul are o durere undeva sau are ceva problemă, imediat intervenim cu ce putem sau chemăm medicul. Eu așa mă gândesc: dacă ar fi mama sau tata, ce aș vrea să se facă pentru ei?”, își descrie ea modul de a se raporta la bolnavii cu care interacționează zi de zi. 

Noaptea în care i-a fost rău, dar s-a întors la pacienți 

Cufundați în propriile dureri, atunci când suntem internați, așteptăm de la cadrele medicale să fie într-o formă de zile mari și să funcționeze de parcă ar fi roboți. Prea puțini suntem cei capabili să ne amintim că, sub halate și uniforme, se ascund trupuri ale unor oameni – la fel de vulnerabili ca oricare dintre noi. Un episod care ne poate ajuta să tragem cu ochiul și către dramele personale ale „eroilor” care ne sunt aproape în boli și suferință este cel în care, Dalma însăși s-a trezit încercată de propriul organism. „Era tura de noapte și dintr-o dată, simțeam că mă apasă pieptul și nu primesc aer. Nu știam ce o fi. Am deschis fereastra să iau aer, își amintește asistenta de la Spitalul Județean, care mai spune că tura de noapte este o provocare în sine, iar lipsa personalului face ca asistentele să fie uneori singure în fața urgențelor și a imprevizibilului. 

În noaptea respectivă, era singură cu pacienţii internaţi.

Satisfacția vine de la oameni

Chiar dacă are propriile probleme fie ele de sănătate sau personale, Deák Kinga-Dalma vine la serviciu cu plăcere și cu sentimentul că face un lucru care contează. „Îmi place foarte mult ceea ce fac și nu vin la muncă gândindu-mă că ce job urât am. Dimpotrivă. Când terminăm tura și o predăm, eu mă asigur că pacienții sunt mulțumiți. Și oamenii îmi mai zic: doamna asistentă, mergeți acasă și să vă odihniți, că am văzut cât ați umblat azi”.

Pentru ea, fiecare pacient contează la fel de mult și, în măsura posibilului, caută să îngrijească pe toată lumea fără să facă vreo diferențiere. Cu o astfel de abordare, nu mai este de mirare că asistenta vorbește cu oamenii, le ascultă păsurile și tot ce au de spus, aflând uneori detalii importante despre simptome sau istoricul bolii – lucruri omise din neștiință sau rușine. „Și pacienții mai în vârstă, chiar dacă nu se pot vindeca complet, când sunt ascultați și înțeleși, spun că deja se simt mai bine”, încearcă ea să arate de ce e atât de importantă apropierea asistentelor de oameni. 

Povești care rămân adânc și dureros înfipte în amintirea ei

În cei 17 ani de activitate, a întâlnit și pacienți care, în mod surprinzător, nu mai voiau să plece din spital. „Nu demult, am avut un bătrân de vreo 92 de ani, care așa de drăguț era! I-am zis că mâine o să meargă acasă – că așa i-a zis medicul – și a zis: Mâine? Nu mai pot să stau măcar o zi?”, iar aceasta este genul de interacțiune care o face să zâmbească de câte ori și-o amintește.

Spitalul este însă și un sertar uriaș în care zac ascunse și povești deosebit de triste și, uneori șocante. „Am și o poveste tristă. Era o femeie, 36 de ani cred, care din păcate în cursul nopții a murit. Așa, pur și simplu. Nu era operată, nu avea boală gravă nu nimic. Din păcate nici cu manevrele de resuscitare nu s-a putut salva. Deci cu o oră înainte era bine, nu se vedea nimic și peste o oră a murit așa, pur și simplu”, își aduce aminte Dalma cu lacrimi în ochi. 

Cum e și de așteptat, aceasta nu este însă singura poveste de acest gen pe care a trăit-o Dalma în cei 17 ani de activitate în postura de asistentă ORL. „Tot așa, mai era o doamnă care seara se simțea bine, apoi, peste o oră a zis că o doare piciorul - dar o mai duruse piciorul și mai înainte. Eu o supravegheam, că așa facem cu pacienții, dar de la un minut la altul, se vedea că se pierdea contactul cu ea, am văzut că ceva nu e bine, ceva se întâmplă. Am sunat medicul care a şi venit repede, dar pacienta a intrat în stop și a murit. Dar avea o tumoră… în fine și ăsta a fost un caz foarte dureros”, mai povestește Dalma.

Despre neîncrederea oamenilor și fragilitatea unui sistem

După astfel de tragedii, aparținătorii devin suspicioși, sunt revoltați și aduc acuzații de incompetență și lipsă de profesionalism, dar asistenta îi înțelege pentru că, zice ea, nu îi e nimănui ușor să primească un telefon prin care află că cineva drag a murit. „Pot să-i înțeleg și pe ei, pentru că să sune așa cineva… scuzați-mă, dar a decedat mama, tata sau soțul… Nu e ușor!”, spune Dalma, femeia care reușește să își mențină echilibrul și empatia, convinsă fiind că acestea sunt parte obligatorie în procesul de vindecare. „Eu pot să spun că atenția și înțelegerea unui om este o jumătate de vindecare, pentru că totul vine de la cap, cum se zice”, adaugă ea. 

Sfaturi pentru cei aflați la început de drum

Pentru tinerii care se gândesc să își facă o carieră în domeniul medical, Dalma are un sfat cum nu se poate mai sincer: „Dacă cineva vrea să înceapă această meserie, prima dată să se gândească bine de ce vrea să devină asistentă medicală. Să ai un halat sau o uniformă nu e tot. Trebuie să ai responsabilitate aici; omenie, pasiune, răbdare. Să se gândească deci bine de ce vrea să devină asistentă. Nu pentru uniformă, nu pentru că părinţii aşa vor – pentru că asta nu e o meserie pentru oricine. Când vin sărbătorile și oamenii sunt acasă, tu trebuie să fii la lucru”, spune Dalma lucrurilor pe nume. 

Cu o baghetă magică, ar produce și câteva schimbări 

Povestea Dalmei este una despre rezistență, devotament și multă, multă umanitate. Chiar dacă sistemul are neajunsurile lui, ea alege să vadă mereu partea bună. Așa se face că, întrebată ce ar fi de schimbat în sistemul medical din România, ea nu a făcut referire decât la lipsa acută de personal și la nevoia asistentelor de a fi mai implicate în relația cu pacientul mai mult decât în ceea ce numim noi hârțoage. 

În rest, oamenii care se simt mai bine, pacienții care pleacă zâmbind, recunoștința celor pe care i-a ajutat sunt pentru Deák Kinga-Dalma motivația de a merge mai departe zi de zi și de a rămâne neclintită în convingerea că locul ei e printre oameni pentru a-i alina și a-i sprijini în drumul lor către însănătoșire.

___________________

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.