covasnamediaDe pe patul de spital, la patul pacienților – povestea unei tinere asistente de la SJU Sfântu Gheorghe
Are doar 26 de ani, dar trăirile și vocația ei par să fi strâns o experiență demnă de înțelepciunea celor mai bătrâni înțelepți. Ancuța Liliana Gheorghiță, pe numele ei, este asistentă medicală la departamentul de hematologie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe și, deși lucrează de numai un an și jumătate aici, are o poveste care îți lasă urme adânci în suflet după ce o auzi sau o citești.
La vârsta de 16 ani, Ancuța a fost ea însăși pacientă la hematologie, iar zilele și nopțile lungi petrecute pe patul de spital i-au conturat drumul în plan profesional, căci de atunci, și-a dorit să treacă de partea cealaltă a seringii, a perfuziei, a privirilor pline de teamă și speranță. În clipele ei de frământări legate de propria sănătate, a înțeles că vrea să ajute oameni în suferință și, mai ales, să fie prezentă lângă cei care au nevoie de o voce caldă, de o mână întinsă și de curajul de a spera.
Odată luată decizia, Ancuța a urmat Facultatea de Asistență Medicală Generală la Iași, apoi un master în îngrijiri paliative la Brașov, unde a învățat despre comunicare și controlul durerii la final de viață. De un an și jumătate lucrează la hematologie, un domeniu greu, cu pacienți oncologici, internări lungi și diagnostice care pun la încercare rezistența emoțională a oricui.
Rafinată și de o sensibilitate ieșită din comun, tânăra asistentă recunoaște că, uneori, empatia îi joacă feste și că pacienții îi rămân în suflet chiar și după ce ies pe ușa spitalului. Cu toate astea, în fiecare dimineață își pune uniforma și își începe programul la internările de zi, unde face recoltări, montează branule, administrează chimioterapie, fier injectabil sau flebotomii și tot felul de astfel de lucruri pe care le implică jobul ei. Spune că nu a reușit și nici nu vrea să transforme această muncă într-o rutină mecanică. În opinia ei, fiecare pacient are o poveste care contează, motiv pentru care găsește mereu o cale să le fie aproape tuturor.
Recent, am stat de vorbă cu ea despre drumul de la pacient la asistentă, despre greutățile și micile miracole ale hematologiei și despre cum reușește să rămână puternică într-un loc unde speranța și durerea se întâlnesc la fiecare pas.
- Sunteți originară din Suceava, de ce ați ales să veniți tocmai la Sfântu Gheorghe?
Viața personală m-a adus aici. Prietenul meu s-a mutat la Sfântu Gheorghe și, apoi, am venit și eu. A fost o schimbare mare, dar nu regret nicio clipă. Am descoperit aici o secție care, deși grea, m-a făcut să simt că sunt exact acolo unde trebuie să fiu.
- Ce v-a învățat experiența personală de pacient, la 16 ani?
A fost o perioadă foarte grea, care m-a schimbat total. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă frica, incertitudinea, nopțile lungi de spital. Și am simțit și ce mult contează o vorbă bună, o privire caldă, o mână strânsă, dar am văzut și cum se simte nepăsarea, indiferența, lipsa de empatie. Atunci am înțeles că vreau să fiu asistentă. Și nu orice fel de asistentă, ci o asistentă care știe să îți spună o vorbă bună, pentru că știe ce simte pacientul pe interior.
- Ca asistentă la hematologie, care a fost cel mai dificil moment trăit până în prezent și cum ați reușit să-l gestionați?
La începutul carierei mele am avut un pacient care a ajuns pe secție cam în aceeași perioadă cu mine. Pentru că i-am urmărit întregul parcurs, de la primele zile de tratament până la momentul final, inevitabil m-am atașat de el. L-am văzut luptând zi de zi, trecând prin complicații, prin durere, dar și prin clipe de speranță. Am încercat să-i transmit speranță în fiecare zi și sper că a simțit că nu era singur în lupta lui cu boala.
A fost un moment greu pentru mine și nu pot spune că l-am gestionat pe deplin – am plâns acasă și am simțit un gol în suflet. Totuși, am rămas cu convingerea că simpla noastră prezență și un cuvânt bun pot însemna enorm atunci când vindecarea nu mai este posibilă.
- Cum reușiți să îmbinați partea tehnică (administrarea tratamentelor, recoltări, monitorizări) cu partea umană, de sprijin emoțional pentru pacient?
Acest lucru nu este deloc greu, pentru că partea tehnică și partea umană merg, de fapt, împreună. Fiecare procedură medicală reprezintă o interacțiune directă între mine și pacient. În timp ce administrez tratamentul sau fac o recoltare, explic fiecărui pacient fiecare pas și încerc să transform procedura într-un moment de comunicare, nu doar într-un act mecanic.
Pentru mulți pacienți, stresul și anxietatea sunt atât de intense, încât abia realizează că procedura s-a încheiat, rămânând uimiți de cât de repede a trecut totul. Uneori, un simplu zâmbet, un cuvânt de încurajare sau un moment de ascultare poate face mai mult decât orice procedură tehnică.
Cred că asta înseamnă să îmbini cele două laturi: să fii riguros și precis din punct de vedere medical, dar în același timp să fii prezent ca om, să transmiți siguranță, empatie și respect pentru suferința celui din fața ta.
- Ați trăit și povești de bucurie și speranță în acest departament?
Da, chiar recent. Am avut o pacientă despre care colegii povesteau că i se dădeau maximum cinci ani de viață, după multiple linii de tratament. Acum are șapte ani de la diagnostic și e încă în viață, cu analize foarte bune. Astfel de cazuri sunt adevărate miracole și ne dau putere să continuăm.
- Care sunt semnele subtile la un pacient cu afecțiuni hematologice pe care o asistentă atentă nu ar trebui să le ignore?
În hematologie, detaliile mici pot face diferența. O asistentă atentă nu ar trebui să ignore semnele subtile care pot anunța complicații: echimoze noi, sângerări gingivale sau nazale, paloarea accentuată, oboseala bruscă sau schimbările de dispoziție ale pacientului. Chiar și febra discretă poate fi un semnal important.
De obicei, atunci când fac un act medical obișnuiesc să vorbesc cu pacienții. După salutul de dimineață, întreb: „Ce mai faceți? Cum sunteți?” și de acolo începe dialogul. În timpul recoltărilor sau al altor proceduri observ și semne aparent banale, cum ar fi o vânătaie, și întreb despre ea. Mulți pacienți nu pun accent pe astfel de detalii, dar ele pot ridica suspiciunea unei boli grave și pot ajuta la depistarea precoce a acesteia.
- Cum vă mențineți răbdarea și calmul în fața pacienților anxioși sau a familiilor speriate?
Îmi mențin răbdarea și calmul pentru că știu că, în spatele anxietății pacienților sau a fricii familiilor, se află durere și neputință. Îi ascult fără să-i grăbesc, le dau timp să spună ce simt, chiar dacă uneori o fac haotic sau cu reproșuri. Încerc să transmit prin voce și privire că sunt acolo pentru ei, nu doar ca asistentă, ci și ca om. Uneori, e suficient să le ții mâna, să le zâmbești cald sau să le spui liniștit: „Înțeleg că vă e greu, dar nu sunteți singuri, noi suntem aici să vă ajutăm să vă faceți bine”.
Am trecut personal prin situații dificile și folosesc această experiență pentru a le oferi curaj pacienților cu care interacționez. Aleg să fiu ancora lor în momentele grele, chiar dacă după ce ies din salon simt eu întreaga greutate a situației.
- V-a surprins ceva în mod deosebit în hematologie față de alte specialități medicale în care ați lucrat?
Nu am mai lucrat pe alte secții, însă experiența mea personală ca pacient hematologic m-a marcat profund. Am trecut prin tratamente dificile și am simțit cât de mult contează sprijinul celor din jur. De asemenea, lucrarea mea de licență a fost despre hematologie, concentrată pe problemele psiho-emoționale ale pacienților cu transplant medular, ceea ce mi-a oferit o perspectivă și mai clară asupra nevoilor lor.
Îmi place foarte mult ceea ce fac și nu m-aș vedea lucrând pe altă secție – aici simt că pot să fac cu adevărat diferența pentru pacienți, iar povestea mea îi încurajează pe mulți dintre ei și le dă speranță că și ei or să fie bine.
- Dacă ați putea schimba ceva în felul în care este organizată munca asistentelor pe o secție de hematologie, ce ați face și de ce?
Dacă aș putea schimba ceva, mi-ar plăcea să existe mai mult timp alocat comunicării cu pacienții. În prezent, o parte semnificativă din timp se pierde cu sarcini administrative și hârtii, ceea ce reduce timpul pe care asistentele îl pot dedica dialogului și sprijinului emoțional. Cred că fiecare pacient are nevoie să fie ascultat, să i se explice ce i se întâmplă și să i se ofere încurajare constantă, mai ales în hematologie, unde tratamentele și așteptările pot fi copleșitoare.
De asemenea, ar fi benefic un spațiu de lucru mai generos, care să permită desfășurarea activităților în condiții mai bune, precum și mai multe asistente, pentru a împărți volumul de muncă și a reduce suprasarcinările.
- Aveți un mesaj pentru cei care au nevoie de hematologie, dar se tem să vină la spital?
Să vină cu încredere și fără prejudecăți. Avem medici foarte buni, echipe dedicate și soluții se găsesc, fie aici, fie prin redirecționare. Important e să nu se lase copleșiți de frică, pentru că există speranță și există tratamente. Noi suntem aici să îi ajutăm să nu se simtă singuri.
****
Interviul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este acela de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.
Din seria „Povești din spital” mai poţi citi:
