În fiecare dimineață, înainte să intre pe secție, Mărioara Neagu își amintește un lucru simplu, că în spatele fiecărui diagnostic este un om. Un om speriat, obosit sau rătăcit, care are nevoie, înainte de toate, să fie ascultat. Are 50 de ani, doi copii mari, o fată și un băiat, iar din 2022 lucrează ca asistentă la secția de Psihiatrie Adulți a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe. Drumul până aici nu a fost drept. A fost croitoreasă, a lucrat într-un cămin de îngrijire, apoi la Cardiologie. Dar dorința de a lucra în domeniul medical a rămas mereu cu ea, ca un fir care nu s-a rupt niciodată.

Încă din copilărie, într-un context personal dificil care i s-a întipărit adânc în memorie, a prins rădăcini dorința de a lucra în domeniul medical. Nu a fost o alegere de moment, ci o chemare care a însoțit-o ani la rând, chiar și atunci când viața a dus-o pe alte drumuri profesionale.

„Mi-am dorit dintotdeauna să lucrez în domeniul medical. Încă de la finalul clasei a opta știam că acesta este drumul pe care vreau să merg. Nu pot să explic exact de unde a venit această atracție, dar cred că a fost legată de dorința de a ajuta și de a fi utilă celor din jur. Aveam o bunică în vârstă, iar experiențele trăite alături de ea mi-au rămas aproape de suflet. Tatăl meu a murit când eram mică, iar momentele petrecute atunci în spital mi s-au întipărit în memorie. Poate că toate aceste experiențe m-au influențat mai mult decât am realizat la vremea respectivă și m-au îndreptat, firesc, către această profesie”, ne-a spus ea.

Anii de croitorie au învățat-o răbdarea și atenția la detaliu. În spital, aceste lucruri se traduc altfel, în timp acordat oamenilor și în grija pentru nuanțe.

Psihiatria, dincolo de prejudecăți

A ales secția de Psihiatrie fără să o privească drept o provocare ieșită din comun. Pentru ea, fiecare secție presupune responsabilitate, dar și aceeași nevoie de umanitate.

„Toți pacienții, indiferent de secția în care sunt internați, au nevoie să simtă grijă, respect și puțină căldură umană. Este important pentru ei să știe că sunt văzuți, că sunt importanți și că nu sunt tratați cu superioritate, ci cu empatie și de la egal la egal”, ne-a mai spus Mărioara Neagu.

În opinia ei, diferența reală nu o fac doar tratamentele sau procedurile, ci modul în care te raportezi la pacient, mai ales într-un context în care vulnerabilitatea este atât de prezentă.

„Un lucru aparent mic, dar cu un impact major pentru un pacient psihiatric, este felul în care alegem să ne raportăm la el. În primul rând, are nevoie de atenție și de a fi tratat ca un egal, cu respect, nu cu superioritate. Atunci când simte că este ascultat și luat în serios, colaborarea devine mult mai ușoară, iar el este mai deschis și mai înțelegător. Și este important să fie informat despre toate procedurile și despre fiecare etapă a procesului medical. Chiar dacă, în final, decizia aparține echipei medicale, pacientul trebuie să știe ce urmează și de ce”, ne-a explicat ea.

Cum arată o zi „bună”

Într-o secție considerată dificilă, ideea unei zile bune poate părea relativă. Pentru Mărioara, însă, totul pornește din felul în care îți așezi gândurile de dimineață.

„Pentru mine, o zi bună la muncă poate exista chiar și într-o secție considerată grea. Cred că foarte mult ține de perspectiva cu care alegem să privim lucrurile și de felul în care ne setăm încă de dimineață. Dacă pornesc la drum cu gândul că va fi o zi bună, fac tot ce ține de mine ca lucrurile să meargă cât mai bine. Chiar și atunci când apar situații dificile, încerc să rămân echilibrată, să mă concentrez pe soluții și să îmi fac treaba cât mai bine posibil. Până la urmă, atitudinea și implicarea personală fac diferența și pot transforma o zi grea într-una reușită”, ne-a spus ea.

Este o formă de disciplină interioară, care o ajută să gestioneze imprevizibilul fără să își piardă echilibrul.

Lecțiile despre oameni

Anii de spital au adus și o înțelegere mai profundă a naturii umane. Dincolo de diagnostice și fișe medicale, Mărioara a descoperit complexitatea și fragilitatea oamenilor.

„După atâția ani de spital, am învățat că oamenii sunt, în general, complecși și uneori dificili. De multe ori mi-am dat seama că, dincolo de pacienții internați, sunt foarte mulți oameni în jurul nostru care ar avea nevoie de sprijin și înțelegere, chiar dacă nu ajung niciodată într-un spital de psihiatrie. Am învățat însă și că, dincolo de dificultăți, oamenii sunt frumoși în felul lor. Fiecare are o poveste, o sensibilitate și o parte bună, dacă știi să o descoperi și dacă îți acorzi timp să privești dincolo de aparențe”, ne-a mărturisit ea.

Provocarea nevăzută a psihiatriei

În psihiatrie, empatia trebuie să meargă mână în mână cu prudența. Iar această combinație presupune un consum emoțional constant.

„Cea mai mare provocare emoțională în meseria de asistentă în psihiatrie este, poate, această stare permanentă de vigilență. Există un anumit nivel de adrenalină, mai ales la început, până cunoști pacientul și înveți la ce să te aștepți de la el. Teama că s-ar putea întâmpla ceva face parte din realitate și este normal să existe.

În psihiatrie se spune că pacientul are prioritate, ceea ce înseamnă că trebuie să fii mereu atentă la poziționare și la siguranță, de exemplu, să nu te așezi niciodată în fața lui într-o situație care te-ar putea vulnerabiliza. Pacienții pot fi imprevizibili, însă, odată cu experiența, ajungi să îi citești din privire și să îți dai seama dacă există sau nu motive de îngrijorare.

Este un echilibru fin între empatie și prudență, iar gestionarea acestui echilibru este, de fapt, una dintre cele mai mari provocări emoționale ale profesiei”, ne-a explicat Mărioara Neagu.

Și totuși, în tot acest echilibru, există momente simple care confirmă că e pe drumul potrivit.

La întrebarea dacă a simțit vreodată că simpla ei prezență a ajutat mai mult decât orice procedură, ne-a răspuns fără ezitare: „Da. Aproape zilnic”.

Ce nu se vede din afară

Percepția publică despre psihiatrie este adesea distorsionată, crede ea. Realitatea de zi cu zi este mai puțin spectaculoasă și mult mai umană.

„Din afară, munca unei asistente în psihiatrie pare mult mai complicată și mai periculoasă decât este în realitate. Mulți oameni își imaginează că aici este «nebunie» și agresivitate constantă, însă lucrurile nu stau așa.

De cele mai multe ori, pacienții nu sunt violenți, ci sunt oameni care au trecut prin traume, pierderi sau experiențe foarte grele. În spatele etichetelor și al prejudecăților există suferință, nu «nebunie», așa cum se spune în mod superficial”, ne-a declarat ea.

Tinerii, tot mai afectați

Cele mai greu de dus rămân cazurile tinerilor care ajung să își pună viața în pericol. Sunt situații care o marchează profund și care i-au schimbat perspectiva asupra responsabilității profesionale.

„Cele mai greu de dus sunt cazurile în care ajung la noi tineri care au toată viața înainte, tineri frumoși, inteligenți, sensibili și care, dintr-un motiv sau altul, ajung să atenteze la propria viață. Sunt momente care te marchează și care îți rămân în suflet.

Din păcate, astfel de situații sunt tot mai frecvente. Cred că societatea de astăzi pune o presiune uriașă pe ei, au parte de multă nesiguranță, așteptări mari, părinți ocupați care, uneori fără să vrea, nu mai au suficient timp pentru a le oferi atenție și sprijin emoțional. Își doresc tot mai mult, dar în același timp au din ce în ce mai puțină încredere că problemele lor pot fi rezolvate.

Astfel de cazuri m-au făcut să privesc meseria cu și mai multă responsabilitate și empatie. Mi-au reamintit cât de important este să fim prezenți, să ascultăm și să oferim sprijin la timp, pentru că, uneori, un gest mic sau o vorbă spusă la momentul potrivit pot face o diferență enormă”, ne-a spus ea.

Un mesaj pentru pacienți și familii

În final, mesajul ei este unul despre atenție și prezență, atât din partea familiilor, cât și a celor care trec prin momente dificile.

„Mesajul meu pentru pacienți și pentru familiile lor este, în primul rând, să fie mai atenți unii la alții și să nu ignore semnalele de alarmă. De multe ori, schimbările de comportament, retragerea, tristețea profundă sau reacțiile neobișnuite sunt semne că persoana are nevoie de sprijin, nu de judecată.

Aparținătorilor le-aș spune să fie mai înțelegători și mai prezenți. Să stea de vorbă cu cei dragi, să îi asculte cu răbdare și să încerce să le înțeleagă trăirile. Este foarte important să nu le pună eticheta de «bolnav» și să nu îi acuze pentru ceea ce li se întâmplă. Îngrijirea psihiatrică înseamnă sprijin și reconectare, iar familia are, poate, cel mai important rol în procesul de vindecare”, ne-a transmis Mărioara Neagu.

După zilele grele, Mărioara se întoarce acasă. Vorbește cu soțul, care a susținut-o mereu și a încurajat-o să meargă mai departe, gătește, citește, iar din când în când mai coase. Cusutul o liniștește, poate pentru că acolo lucrurile se repară, se leagă, capătă din nou formă.

În spital, nu toate rănile se văd și nu toate se închid repede. Dar, zi de zi, Mărioara încearcă să fie pentru pacienții ei ceea ce caută și ea acasă, un punct de sprijin stabil și o prezență calmă.