Interviu cu Andreea Rechițean, infirmieră ATI la Spitalul Județean din Sfântu Gheorghe

Andreea Rechițean are 35 de ani și lucrează de patru ani în secția de Terapie Intensivă a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, pe post de infirmieră. Este mamă a doi băieți și genul de femeie care, în fiecare zi, decide că merită să lupți. Chiar și când e greu. Chiar și când pierzi pe cineva drag. Poate mai ales atunci.

Când a pășit pentru prima oară în spital, venise dintr-o lume complet diferită. A lucrat în benzinărie și la restaurant iar școala de profil o făcea în weekenduri, când pandemia i-a schimbat planurile profesionale. În interviul acordat publicației noastre, ne vorbește despre moarte, viață, speranță, prieteni pierduți și pacienți care îi scriu după luni de la vindecare. Și o face fără lacrimi, dar cu o emoție care se simte în fiecare cuvânt.

Ați trecut de la casierie și restaurant direct la Terapie Intensivă. Cum s-a întâmplat asta?

Am o prietenă care lucrează aici, la ATI. Ea mi-a zis: „Vino și tu la noi că e mare nevoie de personal”. Eu eram înscrisă la FEG (Școală postliceală de asistente), la Brașov - făceam școala în timp ce lucram la restaurant, în weekenduri. Plecasem de la benzinărie... Și-apoi, a venit pandemia. Restaurantul s-a închis, cursurile erau online și, brusc, nu mai aveam nici job, nici perspectivă. A apărut postul, era criză de personal. Prietena mea mi-a spus din nou: „Hai!” Și am venit.

Ce a fost cel mai greu în tot acest parcurs?

Aici, moartea nu e o metaforă. Primul mort a fost chiar un al nostru… un prieten tânăr. Avea comorbidități, era obez, nu știu dacă și cu inima… dar COVID-ul l-a luat repede. Pentru mine acela a fost un mare șoc. M-am întrebat sincer: „Ce caut eu aici?” Dar am zis că pot. Că totuși pot să rămân. Și așa am început.

Vă confruntați des cu moartea?

Aproape în fiecare zi. E ceva ce nu poți explica. Când trag fermoarul sacului negru, știu: aici s-a terminat viața unui om. E foarte greu! Mai ales când sunt persoane dragi. Eu știu cum e pentru că mi-am pierdut nașa de botez chiar la noi, în secție. Cred că numai cine trage fermoarul sacului negru înțelege când viața se termină…

Cum vă detașați când ajungeți acasă? Reușiți să vă detașați sau luați durerea cu dumneavoastră?

Când ies pe poarta spitalului, trebuie să las totul în urmă. De dragul familiei mele și chiar și pentru mine. Dar mă gândesc des. Dacă pacientul era tânăr sau era cineva cu care am interacționat mai mult… n-am cum să nu mă gândesc. Dimineața, când ajung la serviciu întreb ce face și, de multe ori… aflu că nu mai e.

Ce e cel mai greu în tot ce faceți?

Să închizi fermoarul. Și să te uiți la familie. Și să știi că nu mai poți face nimic.

Și totuși ziceați că vă place ceea ce faceți.

Da. Pentru că nu toți pacienții pleacă într-un sac. Unii pleacă pe picioarele lor. Îmi amintesc de un pacient din Canada. Român, venit în vizită la mama lui în Brașov. A stat două luni la noi pe secție în pandemie. A fost la un pas de intubare, dar a scăpat. A plecat cu zâmbetul pe buze. Chiar și anul acesta, de Paști, mi-a scris „Sărbători fericite!” pe Messenger. Mi-a mulțumit. Și da, asta mă ține aici. Asta îmi place, că pot să și ajut oamenii. 

Ce calități trebuie să ai ca infirmieră la ATI?

Empatie, în primul rând. Trebuie să fii blând, să înțelegi durerea omului. Să spui „O să fie bine”, chiar și când știi că nu va fi. Cuvintele de încurajare contează. Speranța contează.

Credeți că inteligența artificială va putea înlocui rolul dumneavoastră?

Nu văd cum poate un robot să fie empatic. Poate să calculeze doze sau să administreze ceva, dar nu poate ține de mână pe cineva care se stinge. Nu poate să spună „Ai să te faci bine” și să și creadă asta. Și nici nu poate privi oamenii în ochi, ca de la om la om. 

Dacă v-ați întoarce în timp, ați mai alege drumul ăsta?

Da. Îmi place ce fac. Și cred că fetița care eram cândva ar fi mândră de mine azi. Ar fi mândră de rezultatele mele, de faptul că am un loc de muncă la care vin cu zâmbetul pe buze și unde stau pentru că pot să ajut. 

Ce v-ar putea determina să plecați?

Nimic. Nu în momentul ăsta. Aici, chiar pot să ajut oamenii. Măcar un pic… și asta îmi place. 

Dar lucrați și de sărbători. Nu vă e greu? Nu vă frustrează asta?

Ne-am obișnuit. Important e că suntem sănătoși și putem să muncim. Alții nu mai au luxul ăsta. Noi plecăm acasă, la familiile noastre, chiar și dacă nu am fost cu ei de sărbători, dar pacienții rămân în pat. Asta e diferența.

Aveți un mesaj pentru cei care ezită să vină la spital?

Da. Să vină din timp. Să nu aștepte până în ultima clipă. O problemă mică se poate rezolva mai ușor. În schimb o problemă mare… uneori…

___________________

Articolul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu Observatorul de Covasna - covasnamedia.ro. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.