Cristian-Mihai Ștefan era aproape să izbucnească în plâns în culisele unui concurs de culturism după încă o clasare pe locul doi pe care o considera nedreaptă. Avea una dintre cele mai bune forme din carieră, dar și o ruptură de pectoral din 2011, accidentarea care, ani la rând, l-a urmărit pe scenă mai mult decât trofeele. Pentru mulți, acela ar fi fost momentul retragerii. Pentru sportivul din Sfântu Gheorghe, însă, a devenit motivul pentru care a continuat. Astăzi, la 50 de ani, vicecampionul balcanic și multiplu campion național încă urcă pe podium alături de sportivi cu două decenii mai tineri. Am discutat cu el despre foame, disciplină, singurătate și ambiția de a merge mai departe chiar și atunci când simți că pornești din start de pe locul doi.

- La Cupa Timișoarei, în weekend, ai urcat din nou pe scenă și ai obținut două clasări impresionante. În momentul în care ai auzit că ai câștigat categoria Masters +45, care a fost primul gând care ți-a trecut prin minte?

În primul rând, am fost recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat putere să îmi ating obiectivul, nu acela de a câștiga, ci de a mă prezenta într-o formă care să îmi permită să mă lupt cu oricine s-ar prezenta în categorie, o formă de care să fiu eu, în primul rând, mândru și satisfăcut. Dar asta presupune multe sacrificii, disciplină și, nu în ultimul rând, un psihic puternic care să te țină în linie când resursele energetice ale organismului sunt reduse (procent scăzut de grăsime).

- Dincolo de antrenamente, dietă și competiții, duci și o viață profesională în paralel. Cum reușești să împaci munca de zi cu zi cu rigorile unui sport care cere aproape tot de la tine?

Viața profesională acum este în același domeniu de aproximativ un an. Sunt exclusiv antrenor de fitness, atât în sală, cât și online, și este mult mai ușor pentru că pot împărtăși pasiunea și experiența cu clienții, iar rezultatele obținute și îmbunătățirea calității vieții lor îmi aduc satisfacții și îmi transmit din energia lor pozitivă. Am avut o carieră de 24 de ani ca inginer IT într-un sistem militarizat, unde performanța era prevăzută în fișa postului, și a fost foarte greu să armonizez viața profesională cu cea sportivă și de familie.

- După 27 de ani în culturism, ce ai pierdut pe drum pentru performanță și încă simți că a meritat?

Dacă am pierdut ceva sau pe cineva, înseamnă că nu a fost menit să fie. Încerc să nu am regrete, iubesc foarte mult ceea ce fac și consider că au fost decizii asumate.

- Mulți sportivi vorbesc despre disciplină. Tu ce crezi că există dincolo de disciplină, acel lucru pe care nu îl vede nimeni, dar care face diferența între campioni și restul?

Disciplina te ajută să faci ceea ce trebuie și când nu îți place, dar fără pasiune, fără scânteia din interior, fără visul care te animă și cu care te culci și te trezești, nu poți avea decât rezultate mediocre. În afară de asta, în acest sport trebuie să ai și genetic. Două persoane care fac același efort și au aceeași disciplină alimentară nu vor avea aceleași rezultate. Dacă rezultatele întârzie să apară, încet-încet se stinge motivația, apoi disciplina și chiar scânteia.

- Spuneai la un moment dat că ruptura de pectoral din 2011 ți-a schimbat corpul. Dar cum ți-a schimbat mintea?

Cu siguranță m-a întărit psihic. A trebuit să mă educ să cred eu, în primul rând, că pot merge mai departe. A fost un proces de durată. Practic, părea imposibil să mai câștig din cauza asimetriei și a depunctării la arbitraj, dar imposibil este ceva ce nu se poate până când apare cineva care demonstrează contrariul. Mi-au trebuit trei ani până am reușit să recâștig un nou titlu de campion național și pot spune că m-am simțit de multe ori deznădăjduit după clasări umilitoare pentru forma pe care o aveam, care m-au dus până în pragul de a izbucni în plâns în brațele unor prieteni și tovarăși de competiții. Dar am găsit forța și tăria interioară să merg mai departe, chiar și atunci când persoanele apropiate nu mă încurajau.

Cineva mi-a amintit, la un moment dat, că l-am motivat foarte tare când i-am spus: „Tu dacă ai ști că poți câștiga cel mult locul 2, ai mai face o pregătire de concurs?” Și da, eu asta făceam, porneam din start de pe poziția a doua, cel mult.

- Există o formă de singurătate în sportul de performanță despre care nu se vorbește aproape niciodată. Cum ai trăit-o tu?

Consider că, în orice domeniu, campionii nu sunt cei care aleg, ci sunt aleși de destin și, odată cu conștientizarea acestui lucru, este normal ca unele perioade să nu îți permită o interacțiune socială. Dar persoanele apropiate și potrivite întotdeauna vor fi alături și vor susține un performer.

- Ai câștigat multe titluri, dar există o înfrângere care te-a format mai mult decât orice victorie?

În 2016 am participat la Campionatul Național la trei categorii, într-o formă de excepție, „de extraterestru”, și am obținut trei clasări pe locul 2, cu toate că și o precupeață de la piață ar fi văzut că meritam cel puțin un loc 1, mai ales că erau discipline diferite și cel de pe locul 1 era la o distanță calitativă mare față de mine, dar... „ruptura”.

Apoi am participat la Cupa României și a fost dat pe locul 1 cel de pe locul 3 de la naționale, pentru că... „ruptura”. Nu am renunțat și am fost invitat să particip la Campionatul Balcanic din Serbia de către dl. prof. Enuță Dan, deținătorul clubului și unul dintre fondatorii Federației Române de Culturism și Fitness, unde am obținut cea mai bună clasare la culturism dintre cei din lot și am câștigat titlul de vicecampion balcanic la categoria culturism 90 kg, cu doar 80 kg. O clasare meritată, fără depunctări de dragul regulamentelor.

Toate aceste clasări pe locul 2 din acel an m-au clasat pe locul 5 în cadrul sportivilor federației, dar pe primul loc la specialitatea culturism. Este o satisfacție imensă și mi-a confirmat că nu cel care câștigă victorie după victorie este campion, ci acela care nu renunță, oricât ar fi de greu.

- Cum se schimbă relația unui sportiv cu propriul corp după 45 de ani? Mai lupți cu el sau ai învățat să îl asculți?

Relația se schimbă tot timpul, și la +20, și la +40 sau, în cazul meu, deja +50, pentru că performanța nu este despre sănătate. Apare uzura, dar dacă ești suficient de inteligent poți avea longevitate și în sport, dar nu în toate sporturile. Trebuie să îți asculți corpul și să îl respecți chiar din primii ani, altfel te chinui cu accidentări și mult timp de repaus competițional.

- Dacă ai putea vorbi cu versiunea ta de acum 20 de ani, înainte de toate accidentările și sacrificiile, ce i-ai spune?

Încerc să le transmit celorlalți ce mi-aș spune și mie, celui de acum 30 de ani: să învețe din greșelile pe care le-am făcut eu sau alții, nu din greșelile proprii și, de multe ori, să riște mai puțin.

- Când urci pe scenă azi, mai simți nevoia să demonstrezi ceva lumii sau este o luptă doar cu tine însuți?

Bătălia este cu mine însumi zi de zi, pe perioada pregătirii. Momentul urcării pe scenă este doar încununarea efortului și a muncii și o fac mai mult ca să inspir, de multe ori concurând cu persoane cu 20-25 de ani mai tinere decât mine, eu având mai degrabă vârsta părinților lor.

- Ai spus într-o postare că „atâta timp cât încă ai focul în tine… continuă”. Ce crezi că stinge focul în majoritatea oamenilor: timpul, frica sau compromisurile?

De cele mai multe ori, viața nu îți oferă condiții ideale, ba din contră, iar mulți lasă viața să le schimbe prioritățile puțin câte puțin, zi de zi. Iar dacă nu ești 100% implicat, nu ai cum să ai rezultate, iar lipsa rezultatelor duce la pierderea motivației, a disciplinei și ajungi să ai doar amintiri legate de vis. Practic, câte puțin din toate, dar în momentul în care faci compromisuri și nu ești implicat 100%, ci doar interesat, se stinge în timp „focul”.

- În spatele fiecărui sportiv care rezistă zeci de ani la nivel înalt există oameni care îl țin în picioare în momentele grele. Cine este antrenorul care te-a marcat cel mai mult și care sunt persoanele fără de care drumul tău ar fi fost mult mai greu?

Cel mai bun antrenor a fost cel care mi-a insuflat pasiunea pentru culturism încă din copilărie. Este vorba despre fratele meu, un foarte bun teoretician, dar un foarte prost practicant și, prin lipsa lui de motivație și acțiune, pot spune că mi-a fost un profesor bun prin exemplul negativ.

După două titluri de campion național și ruptura intervenită în noiembrie 2011, trecerea la nivelul următor al evoluției mele a fost posibilă datorită colaborării începute în 2013 cu Iasmin Borcea, un pasionat, autodidact și „cobai” al culturismului, cu care am experimentat multe antrenamente și detalii în nutriție care m-au ajutat să prind forme de „extraterestru” și să recâștig, în 2014, titlul de campion național la culturism, seniori 80 kg, cu doar 78,5 kg greutate corporală.