Interviu cu o tânără din Întorsura Buzăului stabilită în Australia

Acum mai bine de șase ani, Bianca Buliga, originară din Întorsura Buzăului, pleca din România pentru o oportunitate de muncă tocmai în Australia. Astăzi, la 32 de ani, locuiește în Adelaide alături de familia ei. Este cetățean australian cu acte în regulă, dar și un artist vizual extrem de curajos. Prin fotografia documentară și autoportret, Bianca explorează teme despre care societatea vorbește prea puțin sau prea încet: sănătatea mintală, migrația, neurodiversitatea și realitatea unui diagnostic de tulburare bipolară sau ADHD. După o perioadă marcată de depresie postnatală, ea a transformat aparatul foto într-o formă de terapie. Curajul de a fi vulnerabilă i-a adus numeroase premii, recunoaștere din partea Fundației Prim-Ministrului din Australia și mai multe expoziții în galerii de artă. Dincolo de acest succes, Bianca rămâne legată de locul din care a plecat. Am stat de vorbă cu ea despre viața la celălalt capăt al lumii, despre arta care ajută oamenii să nu se mai simtă singuri și despre felul în care își învață cei doi copii să iubească România. 

– Ai scris recent pe pagina ta de Facebook un mesaj emoționant: „Universul ne confirmă ceea ce știam de ani de zile – Australia este casa noastră pentru totdeauna”. Cum ați trăit acea zi în care ați primit cetățenia și cheile noii voastre case în același timp?

Săptămâna aceea a fost una foarte plină. Cu doar două zile înainte avusesem și deschiderea noii mele expoziții, așa că totul s-a simțit ca un haos,  dar un haos frumos, împlinit și fericit. Nu a fost niciodată un vis sau o dorință foarte mare de-a noastră să ne mutăm în Australia. Pur și simplu, lucrurile s-au așezat în așa fel încât să fim invitați aici pentru muncă, însă, din primul moment în care am ieșit din aeroport, am avut sentimentul că am ajuns acasă. Este un sentiment foarte greu de explicat dacă nu l-ai trăit pe propria piele. Cumpărarea unei case a fost, la rândul ei, o călătorie cu multe aventuri, iar faptul că două dintre cele mai mari împliniri ale noastre, primirea cetățeniei și primirea cheilor de la noua casă,  s-au întâmplat în aceeași zi a fost ca un mesaj foarte clar sau, poate mai degrabă, ca o confirmare că suntem exact acolo unde trebuie să fim. România va fi întotdeauna parte din noi. Distanța și dorul sunt greu de descris și vor rămâne mereu cu noi, însă, cu siguranță, aici este acasă. 

– Dacă privești retrospectiv la cei peste 6 ani de când v-ați mutat la mii de kilometri distanță, care a fost cel mai dur șoc cultural pe care a trebuit să-l depășiți ca familie?

Nu am simțit un șoc cultural foarte mare și cred că asta se datorează faptului că multe dintre valorile oamenilor și ale culturii de aici sunt foarte asemănătoare cu ale familiei mele. Un aspect despre care continui însă să învăț este istoria popoarelor aborigene și a comunităților din Insulele Strâmtorii Torres. Sunt recunoscătoare că trăiesc și că suntem bineveniți pe un pământ cu o istorie atât de veche și cu o cultură atât de profund legată de pământ, natură și apartenență. Din nefericire, istoria Primelor Națiuni din Australia a fost marcată de multă suferință în urma colonizării britanice și este important pentru mine să încerc să învăț în continuare, să înțeleg mai bine această istorie și să îmi exprim recunoștința și respectul față de pământul pe care trăim astăzi. 

– Copiii voștri cresc într-o cu totul altă cultură, la capătul lumii. Cum faceți să le păstrați vii rădăcinile românești într-un mod cât mai firesc, zi de zi?

Nu este ușor, dar nici nu a fost un aspect asupra căruia ne-am dorit să ne concentrăm foarte mult într-un mod artificial. Am preferat ca lucrurile să vină natural. Avem mâncăruri românești pe care le gătim și pe care le împărtășim și cu prietenii noștri australieni. De curând, fiul meu a avut la școală o prezentare despre locul lui preferat și a ales România. Pentru prezentare, a vrut să își îmbrace ia și să vorbească despre ea, iar pentru mine a fost foarte emoționant să văd cât de firesc și cu câtă mândrie își asumă această parte din identitatea lui.

Fetița noastră a început să vorbească abia în urmă cu aproximativ un an, la 4 ani, iar pentru noi a venit natural să vorbim mai mult în engleză cu ea, pentru a-i facilita dezvoltarea limbajului. Acum însă a început să fie curioasă și să ne întrebe cum se numesc anumite lucruri în română, iar limba începe să își găsească locul în viața ei în propriul ritm. Simt că identitatea și cultura românească vor rămâne mereu parte din noi, iar copiii noștri le vor duce mai departe în felul lor, în mod natural. Sunt foarte mândri de originile lor și, ori de câte ori au ocazia, povestesc sau împărtășesc câte ceva din cultura românească.

În ultima perioadă, și eu am devenit tot mai interesată de tradițiile vechi românești și mă aflu într-un proces de cercetare pentru o nouă expoziție care explorează exact această idee: continuitatea identității și felul în care ea se transformă și trăiește mai departe într-o cultură nouă.

– Ai fondat Bianca Joanna Photography în octombrie 2020. Cât de greu a fost să lansezi o afacere axată pe interacțiune umană într-o țară străină, fix în anul în care pandemia a închis lumea?

A fost o perioadă foarte ciudată și cu multă incertitudine. Din fericire, Adelaide a fost unul dintre orașele în care oamenii au respectat foarte mult recomandările autorităților, iar numărul de cazuri a rămas pentru mult timp relativ scăzut. Asta a însemnat că au existat și perioade în care am putut continua să fotografiez, adaptându-ne contextului, de exemplu, realizând ședințe în aer liber, pe plaje goale, unde puteam păstra distanța și ne puteam simți în siguranță.

– În prezent expui la Goodwood Theatre & Studios. Care este firul roșu al acestei expoziții și cum a reușit o artistă din Europa de Est să pătrundă în circuitul galeriilor din Australia?

După nașterea fetiței mele, departe de familie și de oamenii apropiați, în plină pandemie și fără prea mult sprijin în jurul meu, am fost diagnosticată cu depresie postnatală și în perioada aceea, aparatul de fotografiat a devenit pentru mine un fel de instrument terapeutic. De fiecare dată când mă simțeam foarte tristă și aveam impresia că nu mai există nicio lumină la capătul tunelului, mă așezam în fața camerei și realizam autoportrete. După ce am reușit să ies din acea perioadă dificilă, cu ajutorul tratamentului și al sprijinului din exterior, am adunat toate fotografiile și mi-am dat seama cât de puternice deveneau atunci când erau privite împreună.

Am trimis câteva dintre ele unei galerii și, după câteva săptămâni, am primit un telefon prin care mi se spunea că am câștigat premiul galeriei și că sunt invitată să expun întreaga colecție timp de două luni. De atunci, am expus în mai multe spații din Australia și am primit mai multe premii pentru munca mea, atât ca artistă, cât și pentru activitatea mea de susținere și conștientizare în domeniul sănătății mintale.

Expoziția de anul acesta nu este una ușoară, pentru că abordează teme puternice și uneori dificile. Din fericire, cei de la Goodwood Theatre & Studios au primit cu multă deschidere atât lucrările, cât și mesajul din spatele lor. Recent, am primit premiul acordat de Fundația Prim-Ministrului pentru expoziția de la Goodwood și pentru mesajul transmis. Astfel de recunoașteri mă încurajează să continui ceea ce fac, pentru că îmi aduc munca în fața unor publicuri diferite și, în același timp, îmi deschid uși către noi oportunități. Nu mi-am propus niciodată în mod conștient să devin artistă. Lucrurile au evoluat firesc, una ducând la alta, iar eu am continuat să urmez acest drum pe măsură ce s-a conturat. 

– Faptul că ești prezentă fizic în galerie în fiecare luni și miercuri arată o dorință de conexiune. Care este cel mai surprinzător feedback pe care l-ai primit direct, față în față, de la vizitatorii australieni?

Faptul că sunt prezentă în galerie face parte din experiența expoziției în sine. Pentru mine, arta înseamnă și conexiune și este, în același timp, o modalitate de a deschide conversații care, altfel, poate ar fi greu de început. Seria de fotografii „Healing Out Loud” este o călătorie în propria mea identitate și o încercare de a înțelege moștenirile genetice, genealogice și emoționale pe care le port. În același timp, proiectul pornește și din dorința de a le oferi celor care trăiesc cu diferite dificultăți de sănătate mintală sentimentul că sunt reprezentați, că nu sunt singuri în experiența lor. Îmi doresc ca lucrările să deschidă conversații și să contribuie, chiar și într-o mică măsură, la combaterea stigmatului care încă există în jurul dizabilităților și tulburărilor psihice.

Am avut parte de conversații extraordinare în galerie, însă lucrul care m-a surprins cel mai mult a fost să descopăr că aproape fiecare vizitator fie a trecut personal printr-o astfel de experiență, fie cunoaște pe cineva care s-a simțit stigmatizat din cauza unui diagnostic de sănătate mintală. Pentru mine, aceasta a fost încă o confirmare a faptului că foarte mulți dintre noi purtăm în tăcere diagnostice, dificultăți și experiențe despre care ne este greu să vorbim, deși nu ar trebui să fim nevoiți să le ducem singuri.

Dacă am crea mai mult spațiu pentru conversații sincere despre sănătatea mintală și despre ceea ce înseamnă ea, în mod real, pentru fiecare dintre noi, cred că am vedea că foarte mulți oameni vor avea nevoie, la un moment dat în viață, de sprijin. Acel sprijin devine mult mai greu de cerut și de primit cât timp continuăm să stigmatizăm vulnerabilitățile umane.

– Când privești prin obiectivul aparatului foto, simți că ai păstrat cu tine ceva din spiritul oamenilor sau din locurile de acasă, de la Întorsura Buzăului? 

Fiind atât de departe, simt că fiecare loc și fiecare om de acasă își pun acum și mai puternic amprenta asupra vieții mele și asupra felului în care privesc lumea. Iubesc natura și oamenii care sunt încă profund conectați la ea și la un mod de viață cât mai simplu și mai autentic.

Una dintre cele mai mari dorințe ale mele este să mă întorc și să fotografiez oamenii și gospodăriile lor, să le aflu visele și să le ascult poveștile. Din păcate, o parte din cultura și tradițiile noastre se pierde cu fiecare bătrân care ne părăsește, iar eu îmi doresc foarte mult să pot documenta cât mai mult din această lume, pentru ca ea să poată fi transmisă generațiilor care vin. Am crescut cu lapte proaspăt, direct de la vacă, cu gustul roșiilor și al căpșunilor adevărate. Și, deși nu pot fotografia un gust, sper ca într-o zi să pot documenta gesturile, obiceiurile și existența oamenilor care m-au format ca om.

În octombrie voi avea câteva lucrări expuse la Aeroportul din Adelaide, iar printre ele se regăsește și această legătură cu un trecut pe care încă îl descopăr și cu o cultură pe care încep să o înțeleg tot mai profund. Este foarte ciudat că a trebuit să ajung la aproximativ 14.000 de kilometri distanță ca să înțeleg și să apreciez cu adevărat bogățiile pe care le avem în România.

– Dacă ai putea vorbi toată ziua despre un subiect anume, care ar fi acela? 

Aș putea vorbi toată ziua despre bunătate și despre cât de puțin ne costă, de fapt, să o oferim. Cred că, în mod colectiv, am trăi mult mai fericiți dacă am reuși să îi privim pe cei din jur prin prisma umanității lor, și nu în funcție de bani, statut social, dizabilități sau alte etichete.

Sănătatea mintală contează, iar pentru mine este foarte important să ne deschidem mintea către poveștile celor din jur, să ascultăm cu adevărat și să încercăm să înțelegem înainte de a judeca, pentru că,  fie ca vrem sau nu sa acceptăm asta, poate face diferența dintre viață și moarte. Cred că multe lucruri s-ar schimba dacă am oferi mai mult spațiu compasiunii, curiozității și acceptării diferențelor dintre noi.