Interviu cu medicul primar ATI, dr. Cătălin Costache, de la Spitalul Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” Sfântu Gheorghe

Despre secțiile de ATI am auzit mai multe în ultima vreme, când sistemul medical din România, dar și din lume, a fost pus la grea încercare. Dar știi ce fac mai exact angajații de aici? De ce este extrem de importantă această specializare? Am stat de vorbă pe acest subiect cu dr. Cătălin Costache, medic primar în cadrul secției de Terapie Intensivă, coordonator al Unității de Transfuzie din cadrul spitalului și coordonator al Programului de Transplant. 

• Pentru început, haideți să facem o scurtă prezentare, pentru acei cititori care nu vă cunosc: de cât timp sunteți medic la Spitalul Județean?

M-am angajat la spital în 2014, dar deja eram în contract de gărzi aici, fiind în ultimul an de rezidențiat. Sunt născut în Brașov. Facultatea de Medicină tot la Brașov am făcut-o și ulterior, am făcut cei cinci ani de rezidențiat la Craiova. Apoi am luat specializarea și m-am angajat la Spitalul din Sfântu Gheorghe. Iar din 2019 sunt medic primar, unde am activat în continuare în cadrul secției de Terapie Intensivă, Unitatea de Transfuzie din cadrul spitalului și în Programul de Transplant, în cele din urmă în calitate de coordonator.

• De ce spitalul din Sfântu Gheorghe?

A fost o întâmplare. O colegă ce lucra aici m-a întrebat dacă pot să ajut, din cauza deficitului de personal pentru acoperirea gărzilor. Am venit, mi-a plăcut locul, mi-au plăcut oamenii, se pare că și ei pe mine și atunci s-a transformat dintr-o simplă colaborare de gărzi, într-o colaborare permanentă. Deja am ajuns la aproape 10 ani de muncă în acest spital.

• Și aș vrea să merg și mai în spate și să vă întreb de ce ați ales medicina și de ce această specializare, Anestezie și Terapie Intensivă?

Încă de copil am vrut să devin doctor. Tot timpul mi-a plăcut să ajut oamenii. Cred că a fost modul cel mai potrivit pentru mine să fac asta. În ceea ce privește specialitatea, nu m-am gândit niciodată la Terapie Intensivă, aveam alte visuri. Ca mulți alți studenți la medicină, mă vedeam chirurg. Dar, pur și simplu, așa a fost conjunctura și am ajuns în specialitatea asta. Vă spun cu certitudine că nu aș schimba absolut nimic. Mi se pare ceea ce mi se potrivește și îmi place ceea ce fac.

• Spuneți-mi și ce înseamnă rolurile de medic, de coordonator al Unității de Transfuzie și  al Programului de Transplant? Cum se leagă?

Noi avem o specialitate dublă. Asigurăm, pe de o parte, partea de Anestezie, în cadrul intervențiilor chirurgicale, partea de sedare în cadrul diferitelor investigații medicale, RMN, endoscopii, și pe de altă parte, Terapia Intensivă, unde vin pacienții cei mai gravi, critici, care ne solicită cel mai mult în timpul programului și gărzilor.

• Acolo e limita între viață și moarte, practic.

Exact. Reușim uneori să facem diferența. Și asta e cea mai mare mulțumire a noastră, când salvăm vieți. Dar din păcate, uneori trebuie să ne declarăm învinși. Le spun de multe ori rudelor pacienților că nu suntem Dumnezeu. Ajutăm, dar până la limita la care putem noi, ca oameni.

• Și ați mai menționat de Transfuzie și Transplant.

Transfuzia este o componentă indispensabilă a spitalului. Este necesară în fiecare zi și, din păcate, deficitară. Avem nevoie de sânge pentru pacienți. De aceea, fac apel la cititori ca ori de câte ori pot, să meargă să doneze sânge, pentru că astfel putem să ajutăm semenii noștri, persoane dragi sau străini.

Iar partea de prelevare de organe este o activitate secundară. Am inițiat-o când am venit aici. Făceam asta ca rezident la Craiova. Avem deja la activ vreo 10, din 2014. Poate pare puțin, însă fiind un spital mic, avem o patologie care nu internează multe astfel de cazuri. Dar atunci când apar, deși sunt o durere imensă și o tragedie pentru familiile implicate, face ca prin gestul lor voluntar de donare să aducă o mare bucurie pentru mulți alți oameni salvați prin transplant.

• Am auzit mai mult de ATI și Terapie Intensivă în perioada pandemiei. Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ați întâlnit în gestionarea pacienților cu COVID-19 în ATI?

Provocarea principală a fost chiar boala. A fost o necunoscută, o „banală” gripă, subliniez ghilimelele, care din păcate s-a dovedit devastatoare. A omorât milioane de oameni din toată lumea. Din mers am încercat să o gestionăm și să învățăm despre această boală. În același timp, ne-a suprasolicitat ca volum de muncă. Pacienții, după cum știți, au fost din ce în ce mai mulți, locurile în ATI nu au fost niciodată de ajuns. Astfel, personalul a fost suprasolicitat fizic, dar mai ales psihic. Mulți au ajuns la burnout, din păcate. Pandemia ne-a arătat și lipsurile pe care le avem. Nu vorbim doar de ATI, ci de tot sistemul medical: infrastructură, dotare, lipsă de personal, comunicare. Iar în meseria noastră, comunicarea este esențială. Avem contact permanent cu pacienții, indiferent că vorbim de cei din sala de operații sau din Terapie Intensivă. Un aspect care poate este secundar la această pandemie a fost impactul psihologic. Mă refer la acei oameni care erau pe patul de spital, conștienți, aflați pe ventilator sau cu oxigen și erau tratați de oameni în combinezon pe care poate nu o să îi recunoască vreodată mergând pe stradă. Te marchează pe viață. Cred că toată pandemia s-a raportat, pe lângă la partea medicală, la aspectul psihologic.

• Și cum ați abordat problemele acestea?

Am învățat să lucrăm în echipă, la care eram deficitari. Nu mă refer numai în cadrul secției, ci întreg spitalul. Oameni care poate nu aveau tangențe cu Terapia Intensivă au lucrat cot la cot cu noi, au învățat manevre specifice, au fost dispuși să învețe, iar unii au rămas la noi. Satisfacția că au reușit să salveze vieți cred că a fost cea mai importantă.

• Pe principiul, ce nu te omoară te face mai puternic.

Da. Apoi a mai fost faptul că oamenii din toate sferele ne-au ajutat. Și nu vorbim doar de Sfântu Gheorghe. Donațiile pe care le-am primit, de orice fel, au fost un real ajutor pentru dezvoltarea secției, o secție care era destul de bună, dar orice îmbunătățire, mai ales în acele condiții, fiind binevenită. Le mulțumim și acum tuturor celor care ne-au ajutat în acele momente. Pe lângă noi, și ei au făcut diferența.

• Cum au evoluat tehnologia și echipamentele din ATI în ultimii ani și în ce mod acestea au îmbunătățit tratamentul pacienților critici?

Medicina, în general, este din ce în ce mai tehnologizată, din ce în ce mai digitalizată, monitorizată. Chiar și noi avem aparatură și facem lucruri care poate în altă parte nu se fac. Toate acestea sunt un real ajutor și clar au adus o îmbunătățire a actului medical. Dar, până la urmă, partea umană nu o putem înlătura. Medicul rămâne acolo. Poți să ai cele mai bune echipamente, dar dacă nu are cine să știe ce să facă cu ele, e degeaba. De aceea e important ca și noi să ne perfecționăm constant. Vă spun, și patologia este din ce în ce mai diversă și s-a schimbat.

• Ați spus că aici se fac lucruri care poate în altă parte nu se fac. La ce v-ați referit?

Un exemplu este partea de plasmafereză. Este o procedură care se aplică mai ales pacienților neurologici, asemănătoare dializei, cu efecte uimitoare. Pacienți care vin imobilizați la pat și ulterior ne întâlnim cu ei pe stradă. Am avut mai multe asemenea cazuri, dar nu înseamnă că rezultatul este același la toți. Practic, plasma pacientului care conține acele elemente care îi fac rău, pur și simplu o înlăturăm și o înlocuim cu acea plasmă curată, care, până la urmă, ajută la creșterea imunității.

• Care este cea mai memorabilă experiență din cariera dvs. în ATI și cum v-a afectat personal și profesional?

Sunt multe. Cred că până la urmă rămâne tot pandemia. Nu pot să vă spun un caz anume, dar sunt acei pacienți care au fost intubați, pe ventilator, adormiți săptămâni de zile, pe care i-am trezit, i-am dat jos de pe aparat și au plecat acasă. Nu unul, chiar mai mulți. Nu pot spune că am reușit la toți, dar aceia la care s-a întâmplat așa îmi oferă o satisfacție maximă.

• Ce le-ați spune celor care încă cred că pandemia a fost doar o manipulare?

Tot timpul am spus că fiecare e liber să creadă ceea ce vrea. Atâta timp cât nu am fost implicați sau nu am avut pe cineva drag care să fi fost afectat de acest virus, sub o formă atât de gravă, avem dubii. Nu e o nicio problemă, e opinia lor. Nu înseamnă că trebuie să fim și de acord cu ea. Noi, cei care am fost implicați direct, avem opinia noastră. Mergem mai departe, fiecare cu convingerile noastre. Trebuie să îi tratăm pe toți la fel, indiferent de ce convingeri au. Manageriem bolnavi, nu boli. Fiecare om trebuie individualizat.

• Care sunt cele mai importante sfaturi pe care le puteți oferi familiilor pacienților internați în ATI pentru a le ajuta să facă față situației dificile?

E o întrebare foarte grea. Uneori e mai ușor să manageriem bolnavul și mai greu familia. Oricât de mult am încerca, nu o să putem să fim în pielea lor. Compasiunea, empatia există. Și încercăm zi de zi să le fim alături. Ceea ce le cer eu familiilor pacienților este să aibă răbdare. Răbdare, multă răbdare. Dacă evoluția pacienților este spre bine, este lentă. Eu le spun să avem răbdare, să luăm pas cu pas, să trecem de la oră la oră, de la zi la zi, să aibă speranța că suntem acolo și că facem tot ce ține de noi. Să aibă încredere în noi, în sistemul medical.

• Ce măsuri sunt luate pentru a se asigura că personalul ATI are acces la sprijin psihologic și resurse de gestionare a stresului, având în vedere provocările ridicate ale acestei specializări?

Aici, din păcate, suntem deficitari. Conducerea spitalului a început câteva inițiative în vederea îmbunătățirii actului medical, dar mai avem mult de lucrat. Mai ales că timpul nostru este foarte limitat și nu prea reușim să gestionăm și partea asta de burnout. Până la urmă, faptul că lucrăm într-o echipă minunată și avem sprijin ori de câte ori avem nevoie, ne face să trecem mai ușor peste greutăți. Dar încă mai avem mult de lucrat la acest aspect.

• Cum ați văzut practica ATI evoluând în contextul pandemiei de COVID-19 și ce lecții pot fi învățate din această perioadă?

Cred că pandemia ne-a învățat să apreciem viața, așa cum e ea și cu ce ne oferă, bune și rele. Ne-a unit mai mult, ne-a ajutat să lucrăm în echipă și prin asta am reușit să trecem cu bine peste toate valurile. Pandemia a ajutat și la faptul că a trebuit să dezvoltăm rapid și din mers terapiile intensive, cu dotări, cu personal și asta, ulterior, acum post-pandemie, e un lucru benefic. Pandemia ne-a arătat și ceea ce ne lipsește și că mai avem de lucru. Trebuie să le luăm pas cu pas și să îmbunătățim ce putem, iar prin asta să ajutăm din ce în ce mai mult pacienții.

• Care sunt cele mai importante competențe și calități pe care le considerați esențiale pentru un medic care dorește să se specializeze în ATI?

Comunicarea, în primul rând. Cu personalul, cu colegii și cu pacienții. Pacientul e speriat și reticent când ajunge în mâinile tale, indiferent dacă vorbim de sala de operații sau terapie intensivă. Atunci noi trebuie să ne încărcăm emoțional cu frica lor și să le-o dispersăm. Altă calitate ar trebui să fie rapiditatea în acțiune și în gândire. Pentru că de multe ori avem puține momente, secunde, minute, în care trebuie să luăm decizii, unele chiar vitale pentru pacienți. Atunci trebuie să avem ordine în gândire, ordine în idei și să putem acționa prompt și eficient. Trebuie să avem capacitate de a lucra sub stres  și presiune. Fiecare pacient este o nouă provocare, ce ne solicită fizic, dar mai ales psihic. Ar mai fi multe de zis, dar cred că nu trebuie să uităm de partea de compasiune și empatie. Cred că e valabil pentru toți medicii, nu doar pentru cei de pe ATI, pentru că sunt esențiale în interacțiunea cu pacienții sau cu familiile pacienților.

• În final, ce credeți că ar trebui să știe covăsnenii care citesc acest interviu despre secția ATI a Spitalului Județean din Sfântu Gheorghe?

Avem o secție la nivel destul de înalt, comparativ cu multe spitale și clinici din România. Avem dotare din ce în ce mai performantă, personal - deși insuficient - profesionist și suntem gata oricând să îi ajutăm dacă au nevoie de noi. Vorbim mai ales de partea de anestezie și partea de investigații. Pe de altă parte, eu aș da un sfat tuturor celor care citesc acest articol, să aibă un stil de viață echilibrat, să aibă grijă de sănătatea lor și a celor din jur și să apeleze la doctori la cele mai mici semne de boală. De multe ori, din păcate, stau până în ultimul moment. Și atunci ajung pe mâinile noastre, la Terapie Intensivă. Așa că prefer să nu beneficieze de serviciile noastre și mai degrabă să prevenim decât să tratăm.

***

Interviul face parte dintr-o campanie a Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” din Sfântu Gheorghe, realizată în colaborare cu ziarul Observatorul de Covasna. Scopul este de a aduce în atenția covăsnenilor subiecte de interes, de actualitate și sfaturi de la specialiști.

Din aceeași serie au mai fost publicate interviuri cu medicul ginecolog Spanyol Ádám, medicul neonatolog György-Burián Emőke, medicul specialist în medicină internă dr. Gál Tünde, medicul pediatru Gál Ramona-Éva, doctorii urologi Mihnea Mureșan și Bíró András și medicul cardiolog Demjén Zoltán, cu șeful secției de Chirurgie, dr. György-Szakács Csaba, dr. Szász Dezső, medicul specialist ortopedie-traumatologie, dr. Nagy Réka, medic specialist în boli infecțioase, cu medicul dermatolog dr. Dénes László, cu directorul de îngrijiri al spitalului, Molnár Enikő, cu medicul primar ortoped-traumatolog Incze-Bartha Zsuzsánna, cu dr. Cristina Puiac, medic primar cardiolog, șefa secției de Cardiologie, dar și cu reprezentanții Laboratorului Medical. Și articolul „5 sfaturi de la femeile care văd zilnic limita între viață și moarte” face parte din același demers.

Foto: Zsigmond István