CULTURA 11 iulie 2011

"Sfântu Gheorghe este o excepţie muzicală"

de Székely Emőke | 46 vizualizări
Interviu cu Mircea Tiberian, figură emblematică a jazzului românesc Figură emblematică a jazzului românesc, Mircea Tiberian s-a aflat pentru câteva zile la Sfântu Gheorghe unde a participat la Tabăra de Jazz şi Muzică Improvizată. A susţinut workshopuri şi un concert, dar a găsit timp şi să ne vorbească despre muzică, despre el, şi despre cum vede un artist de jazz, profesor la Conservatorul de la Bucureşti, această lume care ar putea fi a tuturor, dar nu este, şi nici nu va fi. - Cum a început această

Interviu cu Mircea Tiberian, figură emblematică a jazzului românesc

Figură emblematică a jazzului românesc, Mircea Tiberian s-a aflat pentru câteva zile la Sfântu Gheorghe unde a participat la Tabăra de Jazz şi Muzică Improvizată. A susţinut workshopuri şi un concert, dar a găsit timp şi să ne vorbească despre muzică, despre el, şi despre cum vede un artist de jazz, profesor la Conservatorul de la Bucureşti, această lume care ar putea fi a tuturor, dar nu este, şi nici nu va fi.

 

- Cum a început această călătorie a dvs. în lumea muzicii? Care a fost prima experienţă de acest fel?

- Povestea este destul de comică pentru că prima compoziţie am făcut-o la vârsta de patru ani, când încercam să imit cântecele patriotice pe care le cântau soldaţii afară. Primul cântec s-a numit „Înainte partizani”. Erau filme cu soldaţi ruşi, sârbi, care învingeau, iar eu ţineam cu partizanii. Întâmplător aveam un pian în casă, nu cânta nimeni la el, dar era pe hol şi am cântat singur la început, cam pe la patru-cinci ani. După aceea mi-au adus o profesoară, eu am moştenit un pian de la bunici, aşa am început să cânt la pian. Apoi la şcoala de muzică nu m-au primit pentru că nu aveam origine sănătoasă, nu eram băiat de muncitor. După şase luni de insistenţă m-au acceptat, şi ca să nu se vadă că eu cânt bine la pian, au zis să cânt ceva cu vocea. Am găsit un cântec care era din desenele animate, care profesorilor li s-a părut capitalist şi m-au picat. Acestea se întâmplau în Sibiu, unde era o atmosferă muzicală intensă.

 

- Când v-aţi dat seama că muzica pe care o faceţi şi pe care o reprezentaţi este altfel?

- Am început ca un amator fără profesor, la vremea aceea nu aveam nici cea mai mică idee că există muzică improvizată, eu am continuat să improvizez, crezând că aşa se face toată muzica. Abia în clasa a treia sau a patra am auzit primul disc de jazz. Profesorul meu era un om deschis, un neamţ, care era exasperat că nu studiam îndeajuns raportat la talentul meu, şi după o vreme mă punea să improvizez când mergeam la el la ore. După câteva luni mi-a dat nişte discuri de jazz, şi am văzut că există astfel de muzică. Am avut noroc şi cu faptul că s-au înfiinţat cluburile de jazz din Sibiu la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, unde se întâlneau oameni în vârstă, colecţionari, iar eu aveam unde să ascult această muzică. În 1974 au început să se organizeze şi festivalurile de jazz, pot spune că am avut noroc că m-am născut în acel oraş. Am studiat la un liceu mic, era foarte uşor să fii pe atunci cel mai bun din liceu, nu era o problemă aşa mare. Eu însă îmi doream să fiu cel mai bun din ţară, dar nu mă puteam ridica la nivelul acesta pentru că munceam foarte puţin în partea de interpretare clasică. Am avut o situaţie privilegiată, mă puteam duce la concursuri cu unele creaţii proprii, fapt ce nu s-au fi întâmplat dacă m-aş fi născut la Bucureşti.

 

- Care au fost artiştii care v-au marcat cariera, şi ce muzică ascultaţi în general?

- Personalităţile uriaşe occidentale din domeniul muzicii clasice, de la Bach la Beethoven, cei care sunt de altfel preferaţii iubitorilor de muzică clasică. Am preferinţe şi în secolul XX, Enescu, de exemplu. În ceea ce priveşte jazzul, dat fiind faptul că se asculta numai muzică clasică, am început să ascult muzică de avantgardă. Am început în felul acesta pentru că era mai apropiată de muzica simfonică în dimensiunea muzicii europene. Ulterior am început să înţeleg specificitatea muzicii de jazz, pe la treizeci de ani.

 

- Cu cine v-aţi dori să colaboraţi pentru realizarea unui proiect muzical?

- Sunt foarte mulţi. În special cu muzicieni, toboşari creativi, care sunt foarte mulţi, în special în rândul generaţiei tinere, care înseamnă în jazz vârsta de 30-40 de ani pentru că un muzician de jazz se formează foarte greu. Deşi încep educaţia foarte devreme, pe la 7-8 ani, fiind vorba de muzică creativă, ai nevoie de ani buni de experienţă ca să poţi spune ceva important. Sunt excepţii, dar aceia sunt chiar geniali. Toboşarii sau chitariştii sunt foarte inventivi, te ajută, vocalistele au personalitatea lor. Pe plan mondial sunt foarte puţini cu care aş putea colabora afară, cel mult o sută. Aceştia însă sunt foarte ocupaţi. Dacă aş avea acces la suta asta, aş avea nevoie de un suport material de undeva pentru că şi ei colaborează cu oameni bătrâni, sau între ei. Aceştia stau la New York, dar nu cântă la New York. Stau acolo ca într-un fel de punct de întâlnire.

 

- La Sfântu Gheorghe s-a făcut la începutul anului un studiu despre nivelul de percepere a culturii de către cetăţenii de aici. Rezultatele au arătat că suntem peste media pe ţară în ceea ce priveşte ascultatul muzicii clasice, dar şi a jazzului. Ce părere aveţi despre acest lucru?

- Sfântu Gheorghe este o excepţie muzicală. Dacă îl compari cu alte oraşe de mărimea aceasta, într-un mod pe care nu pot să mi-l explic, are foarte mulţi oameni care se ocupă cu muzica, la diferite niveluri. Eu am predat şi la Cluj şi mulţi dintre studenţii buni în domeniul creativităţii veneau din această zonă. Nu este singurul exemplu, Oneştiul este fruntaş în ceea ce priveşte vocalul. Poate e ceva în apă. Am vorbit cu nişte băieţi care erau la conservator în Braşov şi aş putea compara Sfântu Gheorghe cu Braşovul, care este un oraş mult mai mare şi cu o ofertă culturală mult mai serioasă, cu instituţii plătite de stat. S-ar putea să şi coalizaze toate forţele artistice muzicale de aici din Secuime...

 

- Cum vi se pare această Tabără de Jazz şi Muzică Improvizată? Cât de multe cunoştinţe pot să absoarbă tinerii în aceste câteva zile?

- Cei care sunt aici la cursuri iau treaba foarte în serios. O astfel de tabără are multe avantaje. În primul rând, simţul acesta de comunitate. Tinerii se împrietenesc, îşi împărtăşesc anumite probleme. Aceste cursuri nu se adresează numai profesioniştilor de top, dar şi amatorilor, pentru ca ei să se simtă bine, lucru care a cam dispărut în România. Studenţii mei de la Bucureşti vin aici pentru a învăţa pentru că şcoala de muzică de jazz din Ungaria este clar superioară celei româneşti. Eu de exemplu am avut dificultăţi foarte mari să pot menţine secţia de jazz pe care am înfiinţat-o la conservatorul de la Bucureşti. Primii zece ani au fost foarte grei pentru că am avut în colectiv profesori care îmi erau şi mie profesori la vremea respectivă. Soluţia cea mai bună ar fi să pot aduce oameni din afară, dar nu se poate din cauza salariilor foarte mici.

 

- Încotro se îndreaptă jazzul românesc, credeţi că cei din generaţia tânără pot schimba în bine jazzul românesc?

- Da, mai ales că pot merge afară, lucru ce înainte nici nu era posibil. Acum pot merge să studieze, sunt şi schimburile de studenţi, iar astfel stau în străinătate cel puţin un an, piaţa muzicală din România a mai crescut şi ea un pic, sunt muzicieni itinerari care pleacă la Bucureşti, astfel se crează un contact fără de care nu se poate face muzică de acest fel. România era o ţară închisă, iar după Revoluţie tot aşa a rămas pentru o vreme. De exemplu, înainte de mineriade aveam două concerte pe lună în străinătate, care brusc s-au pierdut şi nu m-a mai chemat nimeni. Erau concerte de cluburi, iar majoritatea patronilor acestor localuri din Germania sau Austria erau de stânga. Ei aveau un val de simpatie faţă de România, dar când au văzut ce se întâmplă la noi, s-a oprit simpatia.

 

- La ce proiecte lucraţi acum, ce planuri de viitor aveţi?

- Am o carte în lucru, al cărei titlu va trebui să îl schimb pentru că a mai fost folosit de cineva. Se referă la cele patru noţiuni ale domeniului muzical: durata, înălţimea, volumul şi densitatea. Scriu această carte de cinci ani şi încerc să o fac în aşa fel încât să fie cât mai accesibilă şi publicului larg, astfel sunt alternate texte pentru muzicieni şi texte pentru toată lumea. Mai am o antologie de teme pe care aş vrea să le comentez. Acesta ar putea fi un material didactic folositor, pentru că am şi înregistrările lor şi astfel le pot comenta. De asemenea am şi câteva discuri care urmează să apară.

Distribuie articolul:  
|

CULTURA

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.