BLOG/OCV 21 martie 2021

Răspunsuri la care găsesc mereu întrebări

de Iulia Drăghici - Taraș | 831 vizualizări

O perspectivă (foarte) personală despre meseria de ziarist local

Ideea de a lansa acest blog la aniversarea de 18 ani a ziarului Observatorul de Covasna, la cinci ani de când am intrat în echipa Covasna Media, la câteva zile după ce am împlinit 30 de ani, nu cred a venit așa, că nu a fost altceva mai bun de făcut, ci, în definitiv, pentru că trebuia să se întâmple. Pentru ziar, pentru cititori, dar mai ales pentru mine. Pentru că simt scrisul ca pe o terapie. Pe măsură ce pun cuvinte pe foaie, găsesc răspunsuri. Ele, la rândul lor, nasc întrebări și, în final, pe firul ăsta, îmi dau șansa să ajung în mijlocul problemei. E aplicabil și în meseria mea și în viață.

În facultate am făcut și jurnalism TV și radio, dar tot mereu m-am întors la hârtie, la scris, la ziar. Nu am o motivație anume, cred că e ceva natural. Se pliază pe felul meu de a fi și pe caracterul meu introvertit. Mi se pare că ziarul ne conectează cu trecutul, dar este și despre prezent și chiar și viitor (prin site, dar și prin subiectele abordate). Și îmi place mirosul de hârtie de ziar. Dar nu l-am mai simțit de ceva timp, pentru că îl întâlnesc mai greu de când lucrez de acasă.

Am absolvit o facultate de jurnalism, la Cluj și am un master pe comunicare, făcut la Brașov, dar știu că o școală nu ne învață tot ce trebuie să știm despre o meserie. Așa că îmi preocup o parte din timp învățând în continuare, din cărți, cursuri și din viață. Pe lângă experiența muncii în teren, cred că e important să mă conectez și la cum percep alții meseria asta, atât de frumoasă, dar atât de complicată și atât de blamată în ultima vreme.

Recent m-am regăsit în textul „Cum să scrii povești complicate”, de Louise Kiernan (Chicago Tribune), cuprins în cartea „Spunând povești adevărate – Ghidul scriitorului de texte non-ficționale”, de la Fundația Nieman a Universității Harvard. „Oamenii mă întreabă uneori „ești reporter de investigații, scrii articole feature sau explicative?” Niciodată nu știu cum să răspund. De ce să și întrebi așa ceva? Punerea pe categorii a jurnalismului este în parte și motivul pentru care multe articole investigative sunt plictisitoare, poveștile de tip feature pot fi superficiale sau cele explicative oferă prea puține explicații. Pentru povești complicate trebuie să le îmbinăm pe toate trei. Acest amestec este atât obiectivul meu central, cât și cea mai mare provocare ca reporter. (...) Poate, până la urmă, chiar știu ce să răspund la întrebarea dacă scriu articole feature, investigații sau de explicație: «da»”.

Și pe mine m-au întrebat diverse persoane: „de ce domeniu te ocupi? Ești pe social, educație, sănătate, cultură, politică, sport?”. Răspunsul meu este că atunci când scrii pentru o publicație locală cred că e un lux să spui „eu nu fac decât politic. Sau sănătate. Sau educație”. Și asta în primul rând din lipsă de personal. Cum să împarți atâtea domenii la două sau trei persoane? Da, poți să fii mai înclinat spre un anume domeniu, cum e pentru mine cel social, dar nu înseamnă că îți permiți să te concentrezi doar pe latura asta, pentru că societatea noastră, comunitatea pentru care scriem are nevoie de noi în toate părțile. De aici apar și anumite carențe. De exemplu, că nu avem timp și energie să ducem la capăt subiecte investigative. Nici de cele pe politică nu suntem cei mai mândri. De aici vin probabil și anumite acuzații, că ținem cu ăia sau ținem cu ceilalți. Bineînțeles că ar trebui să fim mai atenți, mai buni, mai prezenți, mai ageri. Dar eu cred că ne-ar trebui o echipă de măcar 10 reporteri ca să acoperim cât mai mult teren și cât mai bine. Și bineînțeles că asta nu e o scuză. Este mai degrabă una dintre cele mai mari dureri pe care le am când văd, din ansamblu și cât de cât detașat, ziarul ăsta al nostru fain.

Ce nu mă întreabă nimeni este câte articole am scris până acum. Dar bine că nu mă întreabă, pentru că habar nu am, sincer. Sunt cinci ani de când lucrez la Observatorul de Covasna și aproape zi de zi am avut ceva informații de dat mai departe. Rareori am dat câte unul, două materiale. În general e vorba cam de minimum trei pe zi, dacă e și știrea principală, știrea zilei, dacă nu, patru, cinci. Depinde de zi. Recordul personal a fost de 10 știri într-o zi. Dar nu e un record cu care să mă mândresc. Nu este despre numere. Pentru că e clar că deși eu știu că mi-am dat tot interesul și poate știrile au fost scrise cât de cât bine, ca structură și cuvinte, nu e nicio îndoială că ar fi prins bine o mai bună documentare. Aici îmi fac autocritica, vorba unui coleg de-ai mei, dar cu precizarea că în spatele acestor situații „heirupuste” stau toate bunele intenții, flancate de nevoia de a informa în timp cât mai rapid și util.

Ce îmi place cel mai mult să scriu? Reportaje. Acolo mă regăsesc și mi se pare că pot să mă exprim mai natural. A fost un chin până să ajung să scriu cât de cât liber. Pentru că nu mă consider un „scriitor” cu talent nativ și fler. Am învățat mult și învăț în continuare. Și în plus, sunt un om căruia îi plac regulile. Dacă o știre se scrie după regula piramidei inversate, adică informația cea mai importantă e livrată din primele rânduri și răspunde la cele cinci întrebări (cine, ce, cum, unde și de ce), păi pentru mine nu există altă cale. Ceea ce într-un fel e de bine. Dar când te ocupi de zeci de știri săptămânal, unele scurte, altele extinse, chiar dacă domeniile sunt diverse, de la cultură, sănătate, social, uneori la sport, ajungi  la...rutină.

La reportaje nu e așa. Aici cuprinzi, prin ochii tăi, ai reporterului, prin filtrul propriu, senzații, trăiri, mirosuri, peisaje, vieți. Te răscolești și te descoperi prin experiențele altora.

Acum, sincer, dacă m-ați întreba care e articolul preferat pe care l-am semnat, primul impuls, pentru că sunt foarte critică vizavi de propria persoană, e să zic că fiecare poate avea parte de îmbunătățiri. Dar, ca să mă răsfăț un pic, vă spun că m-am simțit împlinită când am scris reportajul de la Valea Mare, la o săptămână după inundații, sau, ceva mai recent, când am scris despre Lavinia. Aici am simțit că îmi îndeplinesc cu adevărat rolul, de a da mai departe puțin din poveștile acestor oameni.

E ceva ce nu îmi place să scriu? Nu știu. Ca gen, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred. Scriu cu drag știri, scurte, extinse, reportaje, interviuri, feature, uneori recenzii. Ce e cert e că urăăăsc să transcriu text de pe înregistrări audio. Nu mă întrebați de ce. Simt că e un aspect care mă obosește.

Pe de altă parte, acum, după ce am un pic de experiență în domeniu, știu că nu aș fi eu cea de azi dacă nu ar fi contribuit la formarea mea fiecare articol și articolaș pe care l-am lansat în lume. Câteodată îmi amintesc de emoțiile (însoțite de dureri de burtă și insomnii – date de gânduri precum: acolo ar fi trebuit să scriu așa sau altfel și ce bine ar fi fost dacă mai aveam un pic de timp), pe care le aveam când trimiteam articolele. Și acum simt uneori așa ceva, dar m-am mai obișnuit.

Dacă m-ar întreba acum cineva ce aș schimba din punct de vedere al carierei dacă aș avea posibilitatea să mă întorc în timp înainte să visez să fiu ziarist (adică dinainte de clasa a VI-a), nu știu ce i-aș răspunde. Cred că mi-aș fi dat șansa să visez și mai mult și să țintesc mai sus.

Dar știu ce aș răspunde dacă m-ar întreba „ce aș face la fel?”. Aș alege din nou să fiu ziarist. Mi-e din ce în ce mai clară misiunea mea, de a fi un „instrument” al adevărului, în mijlocul oamenilor. Mă bucur și acum, chiar dacă sunt unele zile foarte grele, că am făcut această alegere.

Ar mai fi multe de spus și multe răspunsuri de dat, dar închei deocamdată aici. Nu înainte de a vă mulțumi că ne citiți și că ați ajuns la noi, fie prin site, fie prin ziarul tipărit. Sunteți oxigen. Fără voi ne-am sufoca și am muri. Și nu sunt vorbe mari, sunt adevăruri. Degeaba vrei să vorbești și să transmiți informații dacă nu ai cui sau dacă nu ai cu cine vorbi. De aceea cred că munca pe care o facem noi e o terapie. Și faptul că acum vorbim despre noi, e o dovadă de încredere, dar și un semnal că vrem să fim mai puternici împreună.   

Revenim săptămâna viitoare cu noi articole „din culise”, pe Blogul OCV. Săptămână ușoară!

PS: Până atunci, dacă aveți sugestii pentru articole, subiecte pe care le-ați dori abordate în ziarul nostru, le aștept pe e-mail: iulia.draghici@comparty.org.

Distribuie articolul:  
|

BLOG/OCV

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.