Eram în februarie 2017, după un an de navetă, Întorsura Buzăului – Sfântu Gheorghe, respectiv Întorsura Buzăului – oriunde în județ era nevoie să fiu. Din biroul vechii redacții, de pe Sporturilor, vedeam pe geamul din stânga mea cum noaptea se instalase binișor. Eram singură, în liniștea mult-așteptată, mă pregăteam să închei un ultim articol, să îl trimit la corectură și tehnoredactare și apoi să „fug” la proteste.

Cu toate că era întuneric și târziu, eram frântă și mai aveam un drum către Întorsura de făcut, voiam neapărat să relatez despre faptul că și covăsnenii, în ciuda gerului de afară, ies în stradă să își arate nemulțumirea față de ordonanțele pregătite de Guvernul PSD, pentru modificarea codurilor penale, care mâniaseră atunci toată România.

Era, așa cum îmi și închipuisem înainte să ies din birou, foarte frig. Îmi aduc aminte că am mers, am adunat material pentru un articol, interviuri, detalii de atmosferă, texte de pe pancarte, senzații, și când am hotărât că am luat suficiente informații, am părăsit mulțimea din fața Prefecturii. Am pornit pe jos spre locul unde parcasem, dar înainte să ajung la mașină m-am oprit în zona luminată din fața Primăriei și m-am întors să mai văd încă o dată mulțimea. Nu erau chiar așa de multe persoane, nu erau oameni gălăgioși sau agresivi, iar atmosfera de acolo era una de solidaritate și aș putea zice – unică, deși proteste erau peste tot în țară. Eu mă simțeam exact cum eram: singură. De parcă nu aparțineam nici acestei comunități, nici celei din Întorsura, pentru că eram mai mult pe drumuri. Nu am stat mult pe loc cu gândurile ăstea pentru că aveam mâinile și picioarele înghețate și simțeam cum o răceală vrea să se lege de mine. M-am urcat în mașină, obosită și înfrigurată, am pornit căldura și am luat drumul Întorsurii.

Nu știu cum am ajuns acasă. Dar știu foarte clar că am intrat în curte, am parcat mașina, am închis porțile mari și grele și am văzut din nou întunericul. Cei dragi ai mei se retrăseseră la somn (chiar dacă încă nu dormeau), dar nu înainte să mă sune să mă întrebe dacă sunt bine și dacă am nevoie de ceva când ajung. Le-am zis că nu am nevoie de nimic, totul e în regulă. Dar în sinea mea deja știam că nu era.

Și de ce nu era? Pentru că mă întrebam cât mai pot să continui în ritmul ăsta? Așa că am început să pun în balanță, în discuții cu soțul, dacă nu cumva sunt mai importante cele aproape două ore din viața mea, pe care le petreceam pe drum aproape zilnic, plus stresul de condus și frica de a nu găsi loc de parcare, panica de a nu întârzia și gândul că dacă prind vreun accident pe drum și se blochează tot, teama că va ninge sau va ploua foarte mult, decât banii pe care i-am da pe o chirie la Sfântu Gheorghe. De ce acest oraș? Pentru că aici erau cele mai multe instituții și cele mai multe evenimente. Miezul, cum s-ar zice.

Fac aici mențiunea și mărturisirea foarte, dar foarte importantă, că eu urăsc să șofez. Pentru unii e o relaxare. Eu mă gândesc că nici nu știu de ce mi-am luat permisul. Recent m-am împăcat cu gândul că nu e pentru mine și decât să pun pe alții în pericol din cauza fricilor mele, mai bine „trag pe dreapta”. Sunt convinsă că la un moment dat voi depăși și acest episod. Nu a fost cazul până acum.

Am ales, după îndelungi discuții, cu argumente de toate părțile, să încercăm măcar. De atunci și până ne-am mutat a mai durat aproape jumătate de an. Noi ne-am mutat la 40 și ceva de kilometri distanță, în același județ. Nu am plecat în altă parte a țării sau peste hotare, mări și oceane. Aici, la o „aruncătură de băț”. Și totuși a fost greu. Nu pot să îmi închipui cum este pentru cei care pleacă departe, perioade lungi de timp. Poate și cu gândul de a nu se mai întoarce vreodată. Cred că se rupe ceva din tine.

Mult timp, după fiecare vizită acasă, peste weekend, când plecam și îi vedeam pe părinți cum rămân în poartă, îmi înăbușeam cu greu lacrimile. Nu a fost prima dată când m-am mutat (când am fost mai mică, de la Șoarș, un sat de lângă Făgăraș, la Întorsura, apoi la Cluj, pentru facultate și înapoi la Întorsura), dar asta a fost o experiență diferită de toate celelalte. Era practic și o asumare a independenței. Despre care acum pot să spun că mi-a făcut foarte mult bine.

În ciuda tuturor miturilor, la Sfântu Gheorghe am găsit un oraș primitor, călduț, frumos și înțelegător, oportunități, prieteni și liniște. Poate o să vă povestesc la un moment dat și despre experiența de a trăi într-o comunitate unde etnicii maghiari sunt majoritari. Să nu vă așteptați la „hate” pentru că nu am de unde.

Cred că e de zis și că nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată frigul, dar că îi înțeleg rostul. De exemplu, fără îngheț sau zăpadă unele plante ar avea de suferit, pentru că e un ciclu pe care trebuie să îl urmeze. Și dacă știi ce e frigul, știi și să te bucuri mai mult de căldură. Cu limite maxime și minime, bineînțeles. Dar, așa cum am explicat, nu acesta este motivul pentru care am ales să părăsesc „polul frigului” din România. Ci pentru că am găsit în altă parte oportunitățile pe care micul nostru oraș nu a putut să mi le ofere. Am avut chiar și o tentativă de a mă angaja la Primărie, dar și dacă reușeam (cred că și în ziua de azi că nereușita a fost cauzată de motive care nu au ținut de mine și de capacitățile mele), nu era ceva ce mi-aș fi dorit să fac, asta e clar. 

Cred că de aceea pleacă mulți tineri din orașele mici. De aceea și sociologii vorbesc despre un viitor cu o „deșertificare a zonelor rurale și urbane mici”. Am vrut și am încercat să îmi găsesc locul acolo, mi-am dorit să ajut la dezvoltarea zonei cu abilitățile mele și să fac ceva cu adevărul din spusele: „dacă pleacă toată lumea, cine mai rămâne?”. Dar Întorsura nu a putut să îmi ofere, mie ca tânăr, oportunități de dezvoltare. Sfântu Gheorghe poate. Pentru mine. Pentru alții nu, motiv pentru care pleacă și ei mai departe. Dar măcar aici se fac încercări palpabile de a-i aduce înapoi. 

În adâncul sufletului meu nu cred că am plecat cu adevărat vreodată din Întorsura Buzăului. Doar o parte din mine a ales o variantă mai bună, nu neapărat mai ușoară, în condițiile date. Dar și această parte din mine crede (și speră) că se va întoarce și fizic acasă. Sper să fie înainte de pensie. Până atunci, oricum sunt cu mintea acolo zilnic, pentru că urmăresc îndeaproape tot ceea ce se întâmplă în comunitatea din zona Buzaielor. Pentru ziar e un obiectiv clar și asumat să fie cât mai prezent în mijlocul oamenilor, să vorbim lumii întregi despre bucuriile și tristețile pe care le trăiește comunitatea întorsureană.