Multe lucruri nu îmi ies așa cum îmi propun. Chiar dacă sunt și unele părți unde rezultatele sunt mai bune decât mi-aș fi imaginat inițial, sunt și altele care îmi dau mari „bătăi de cap”. Poate și pentru că sunt perfecționist, sau măcar încerc, așa cum m-au învățat colegii de la ziar că trebuie să fii în această meserie. În timp ce mă gândeam ce ar mai putea fi curioși cititorii noștri să mai afle de la noi prin intermediul blogului OCV, m-am gândit că poate ar fi interesant să vă spun care sunt uneori frustrările mele legate de această meserie și de ce nu ies întotdeauna lucrurile așa cum îmi propun. Adică ce mă nemulțumește? Mai direct, de ce „ziduri” mă lovesc când încerc să-mi fac treaba, aceea de a informa cititorii despre un anumit subiect?

Pentru început, cel mai ciudă îmi este atunci când încerc să aflu mai multe detalii despre ceva anume și nu reușesc. Fie nu știu pe cine aș putea întreba care să mă poată ajuta, fie întreb și oamenii, sursele, nu știu, ori nu vor să vorbească, pentru că au impresia că dacă ar face acest lucru ar putea avea diferite probleme ulterior. Lucru care în 99% dintre cazuri nu se întâmplă, pentru că, dacă cineva îmi dă informația x, primordial pentru mine nu este să spun cuiva de unde am aflat lucrul x, ci să încep documentarea subiectului/pontului primit. Se întâmplă, și nu de puține ori, ca nici măcar colegelor să nu le spun de unde am aflat o anumită informație. Nu contează cum am aflat, contează că am aflat. Fiecare cu sursele lui.

În această meserie depinzi foarte mult de oameni. Dacă nu găsești pe cineva care să fie dispus să îți indice măcar o direcție de la care să pleci, practic rămâi fără subiect. Și credeți-mă, să știi că ai un subiect bun, dar să nu găsești persoane cu care să vorbești ca să înțelegi exact cum s-a petrecut un anumit eveniment, este foarte, foarte frustrant. Dar, până la urmă, asta este treaba noastră.

Acel moment când până și apropiații se dovedesc a fi surse „infidele”

Se dă următorul scenariu: accident în zona x, cu două autoturisme implicate, eu aflu de acest eveniment rutier după o oră de la producerea sa, fug la locul indicat, fac poze (dacă mai este ceva acolo când ajung), apoi știrea se publică. A doua zi, stând de vorbă cu amicii, le spun de accidentul la care am fost ieri și le explic că îmi pare rău că nu am ajuns acolo mai devreme, iar cineva din grup îmi spune: „Ah, păi eu trecusem pe acolo chiar după ce s-a întâmplat”. În acel moment simt cum o parte din mine se întreabă doar: „Și era chiar atât de greu să îmi dai un mesaj???”. Evident că nu era greu, dar pur și simplu oamenii nu se gândesc să le scrie prietenului lor de la ziar când văd un accident sau un eveniment neobișnuit. Deși, dacă mă întrebați pe mine, ideal așa ar fi. :)

Deci, da, se întâmplă să ai și apropiați „infideli”, cum i-am denumit, într-o notă amuzantă. Important este să știi să îi „întrunești” să îți dea rapid mesaj când sunt martorii oricărui eveniment, mai ales rutier (atât de bine i-am „instruit” încât într-o zi am fugit la un loc indicat de un membru al familiei, unde ar fi văzut două mașini de Poliție cu girofaruri, dar când am ajuns, nu era picior de polițist - riscul meseriei, m-am bucurat că am făcut sport măcar).

Tinerețea are dezavantajele ei

Pentru mine mai este frustrant și faptul că sunt văzut ca un „puști”. Am stat să mă gândesc dacă să scriu despre asta. Dar este o realitate pe care am început să o accept. Simt de multe ori că sunt privit cu superioritate de către oamenii cu care intru în contact, pentru că sunt „doar un copil”. Nu aș fi tratat la fel dacă aș avea cu 5 ani în plus. Aici este și o frumusețe a acestui inconvenient: îți dai seama mai ușor cu ce fel de persoane stai de vorbă, cât de superficiale sunt sau, după caz, nu sunt.

Despre ce ai vrea să mai scriu din culisele Observatorul de Covasna - CovasnaMedia.ro? Trimite-mi ideile pe adresa de e-mail: bularcadavidleonard@gmail.com.