Interviu cu Ștefan Mako, tânărul ziarist covăsnean care a relatat din Piața Taksim din Istanbul

Fiind originar din oraşul-staţiune Covasna, Ștefan Mako a terminat Liceul Kőrösi Csoma Sándor din oraș, după care s-a apucat de jurnalism la Cluj. Spune despre el că face ce-i place și încearcă să se limiteze la lucrurile care îl intrigă și-i incită curiozitatea, și că își face meseria cum crede de cuviință. Intrigat fiind de evenimentele de luna trecută de la Istanbul, s-a dus acolo. Cu autostopul. Și ar merge și în alte părți ale lumii dacă ar avea susținere financiară. După ce a trecut pe la mai multe organe de presă, Ștefan este în prezent membru al unui proiect jurnalistic – „Casa Jurnalistului” – în care, alături de alți colegi de breaslă, realizează reportaje şi investigații pe cont propriu. Iată povestea unui tânăr îndrăzneț, care nu a ezitat să iasă din tipare și să rămână credincios principiilor meseriei de jurnalist, spusă chiar de el în cadrul unui interviu.

– Ai terminat liceul la Covasna, la Kőrösi Csoma Sándor. Cum au fost acei ani pentru tine?

– Habar n-am. Pe de-o parte, destul de frustranți, pentru că eram la mate-info și uram matematica. Altfel, jucam fotbal foarte mult, eram rocker și lumea se uita ciudat la mine, ieșeam cu prietenii și mă jucam mult pe calculator. Ca-n liceu, bănuiesc, dar habar n-aveam ce voi face după.

– Şi ce-a urmat...?

– După liceu a urmat confuzia. Habar n-aveam ce să fac mai departe și m-am înscris la vreo trei facultăți la Cluj. Partea amuzantă e c-am ajuns la jurnalism pentru că la înscrieri la comunicare era coadă, așa că am coborât sau urcat un etaj și m-am înscris la jurnalism și am rămas acolo, fără să știu nimic din ce va urma. Acum nu îmi pare rău că nu am avut răbdare să stau la coadă.

– Cum ți s-a parut specializarea aleasă în ultimul moment și unde ai început să lucrezi?

– N-aș spune că jurnalismul era o specializare extraordinară, dar am întâlnit câțiva oameni care mi-au deschis pofta și cam așa am ajuns la momentul de față. În Cluj am lucrat puțin. Doi ani și ceva am fost la UBB Radio, care tocmai se înființase la facultate, în rest am avut scurte colaborări cu ceva site-uri de știri locale, cu Gazeta Sporturilor, dar cam atât.

– În București cum ai ajuns?

– După ce am absolvit, am primit o bursă la Europa FM, unde am stat în jur de un an și jumătate. Așa am ajuns în Capitală.

– De ce te-ai lăsat de radio? Nu ți-a plăcut?

– Îmi plăcea mult, dar era o perioadă complicată pentru presă, cu banii mă refer. Și am fost eliberat din funcție pe principiul ultimul venit, primul plecat. Era, totuși, un mediu destul de restrictiv pentru un jurnalist. Nu prea ieșeam pe teren, subiectele se făceau destul de superficial, din cauza timpului limitat. Nu m-aș întoarce la chestia aia.

– Ai ajuns la România Liberă. Ce ne poți spune despre acea perioadă?

– Proiectul cu care am fost ademenit părea foarte interesant și începutul a fost entuziasmant. Dar după vreo două luni devenisem un roboțel de reprodus știri din alte surse sau de pe televiziuni. Astfel am decis să plec. A fost un set de factori care m-au determinat să fac asta: banii care întârziau mereu, comportamentul idiot al superiorilor și felul în care găseau ei să facă jurnalism. A fost o decizie destul de grea. Eram oarecum începător, presa era într-o stare nasoală și nu știam cum o să mă descurc, dar mă termina psihic perioada aia. Am și încărunțit. Așa că am plecat.

– Și ai ajuns la Prima TV...

– S-a ivit ocazia să lucrez la reality show-ul „Schimb de mame” și am zis, de ce nu? – vorba poetului. Era o Casă de producție, n-aveam contact propriu-zis cu televiziunea. La început mi s-a părut super interesant, chiar voiam să văd ce se întâmplă, însă mi-am dat seama că nu e pentru mine.

– Ai trecut deci şi prin radio, şi pe la ziare, şi TV... Cum ți se pare presa din București?

– E o dezbatere permanentă pe care o avem aici, la Casa Jurnalistului, unde sunt în prezent. Pe de o parte avem foarte mulți prieteni care fac lucruri extraordinare și depun eforturi ca să schimbe puțin situația, oameni tineri care n-au ascultat doar prelegerile din timpul facultății, ci au citit, călătorit, au făcut singuri lucruri mișto și fac la fel și în presă. Din păcate pentru ei, munca lor se pierde adesea într-o mare de nimicuri pe care le promovează publicațiile lor. Aș da un like pentru emisiunile „În Premieră” de la Antena3 și „România Te Iubesc” de la ProTv, pe care le consider cam cele mai bune – și din păcate singurele – produse jurnalistice de calitate care ajung la mase. În rest, oamenii de care vorbeam fac eforturi să schimbe lucrurile dar mi se pare extrem de greu să faci asta din interiorul sistemului. Este și unul din motivele pentru care a apărut Casa Jurnalistului. Restul presei este un business destul de mizerabil în care nu se aplică majoritatea principiilor jurnalistice sau măcar morale.

– Cum ai ajuns la Casa Jurnalistului?

– La Casă am ajuns după o perioadă de pauză. Terminasem cu „Schimbul de mame” și am avut o operație care m-a ținut în pat vreo două luni. Îl știam pe Vlad Ursulean, care mi-a fost coleg la România Liberă, deși nu eram foarte apropiați, el având un regim mai liberal. Și tot vorbind, când m-am întors la București am vizitat Casa, care era în fașă pe la începutul anului trecut. Și, nu știu, uite-mă aici.

– Ai plecat la Istanbul în iunie când au fost protestele din Piața Taksim. De ce te-ai dus și cum a fost această experiență?

– Eram foarte intrigat, urmăream de câteva zile știrile de acolo. Și într-o dimineață am zis ce naiba, sunt 700 de km, de ce să nu merg să văd cu ochii mei. Era o energie deosebită. Eram și foarte obosiți după drum, am convins un prieten să vină, cu autostopul. Imaginea generală din presă era că niște băieți se bat cu poliția pentru un parc, aceeași poveste cu huliganii care se tot repetă în diverse părți ale lumii. Acolo am găsit zeci de mii de oameni normali, familii cu bebeluși, pensionari-bunici, adolescenţi care se bucurau de spațiul ăla unde erau liberi să se exprime. De altfel, asta s-a văzut extraordinar pe toate străduțele de lângă piața Taksim – lumea scria non-stop chestii cu sprayuri pe asfalt, pe pereți. Cred că asta a fost cea mai mare nevoie a lor, să-și poată exprima nemulțumirile.

– Ce crezi despre asemenea manifestări? Crezi că prin a ieși în stradă poți apăra ceva care într-o anumită măsură îți e aproape, e al tău?

– Cred că orice comunitate trebuie să aibă dreptul să participe la luarea deciziilor care-i afectează. Schimbarea vine din om, în primul rând. Dacă sutele de mii de oameni care au fost acolo la un moment dat s-au schimbat pe sine și vor acționa tot restul vieții pe baza acestei schimbări, vor schimba și lumea în care trăiesc. E un proces care durează ani sau generații. Multă lume reclamă la orice protest că, ok, au ieșit ăia, s-au bătut etc., și ce s-a schimbat? N-au dat jos guvernul, n-au schimbat constituția, n-au, n-au, n-au... Cred că schimbarea asta e un fenomen mult mai nuanțat și imposibil de cuantificat imediat.

– Ai mai pleca în asemenea zone? În Egipt, de exemplu?

– În Egipt trebuia să plec în 2011, la începutul revoluției, când eram la România Liberă. Aș merge și acum, dar sunt prins în câteva proiecte și e ceva mai greu de ajuns pentru cineva care n-are o sursă de finanțare.

– Ce ne poți spune despre proiectele tale? Ce ți-ai propus să faci în următoarea perioadă?

– Acum lucrez cu colegul meu Radu Ciorniciuc la o serie de reportaje video despre ce e Dumnezeu. Mai am un proiect în curs de publicare despre oamenii fără adăpost din București, și multe idei de care încă nu m-am apucat. Toate materialele se vor găsi la liber pe internet, e politica noastră, ca să zic așa.

– Pe la Covasna mai vii? Îți place să te întorci acasă din când în când?

– Depinde foarte mult de ce proiecte am în derulare. De regulă, nu merg mai des de 3-4 ori pe an, și atunci cam 2-3 zile. Îmi place acasă, dar mă plictisesc foarte repede, m-am obișnuit cu agitația de București.