covasnamediaZiarist la „Observatorul de Covasna”: pendulare între critici și aprecieri
Scriam zilele trecute într-o postare pe pagina mea de Facebook că „Observatorul de Covasna”, care are deja 20 de ani, a fost pentru mine un pașaport de acces către lumea în care trăiesc azi. N-o să fac însă o incursiune în aventura mea de adaptare la un spațiu complet diferit de cel din care am venit – pentru cei care nu știu, mă refer la sudul țării și preponderent la București. Prefer să vorbesc, în schimb, despre ce înseamnă, din punctul meu de vedere, să scrii la un ziar local, care sunt provocările cu care te confrunți și care sunt satisfacțiile pe care le obții la sfârșitul unei zile de muncă.
Ei bine, să scrii la un ziar local înseamnă să ai privilegiul de a fi în contact direct cu cei care iau decizii ce ne influențează viețile tuturor, dar mai înseamnă și să ai acces la unele dintre cele mai frumoase, mai cuceritoare și mai atractive povești de viață. Uneori însă ai acces și la povești care te umplu de tristețe și durere pe care trebuie să le dai mai departe. Să scrii la ziar înseamnă să te simți onorat că oamenii îți acordă încrederea lor și se deschid în fața ta, dar mai înseamnă și să te bucuri, să te întristezi și să te emoționezi în fiecare zi de altceva. Înseamnă în multe situații să ajuți oameni, să salvezi și să influențezi destine, dar mai înseamnă și să stai față în față cu propria neputință și să încerci să ți-o accepți ca atare, fără să te lași demoralizat.
Dincolo de toate aceste privilegii, să scrii la un ziar local înseamnă și să îți asumi o imensă responsabilitate, căci ceea ce tu scrii rămâne și, atunci, trebuie să fie corect, relevant și, fără doar și poate, obiectiv. Să rămână obiectiv este poate cea mai mare provocare și putere a unui jurnalist adevărat. Să redea faptele așa cum s-au petrecut, fără să își imprime subiectivismul în cele ce transmite, este victoria lui supremă și este ceea ce îi definește profesionalismul – iar eu asta am încercat de fiecare dată și sunt convinsă că am și reușit. Înfrânarea subiectivismului este una dintre cele mai mari satisfacții pe care le-am avut atunci când am scris despre ceva ce mi-a plăcut sau mi-a displăcut, pentru că nu este deloc ușor să ieși din tine și să privești cu neutralitate către ceva ce are impact asupra minții sau sufletului tău.
Dar să scrii la ziar mai înseamnă și să treci prin dezamăgiri care adesea vin din partea cititorilor tăi. Este dezamăgitor când, după ce tu îți canalizezi întreaga atenție, întregul efort și întreaga energie către a transmite cât mai multe informații, unii cititori îți spun că promovezi pe cine nu trebuie, că scrii în favoarea cuiva, că scrii la comandă sau pupi în fund un politician sau altul, că tot ce urmărești e să manipulezi sau să minți cu un scop pe care nici ei nu știu să-l identifice, de fapt. Este și mai dezamăgitor când alții îți atrag atenția că n-ar trebui să abordezi anumite subiecte, că nu știi destule cât să îți permiți să vorbești despre ceea ce ei știu mai bine și că ai face mult mai bine să te abții sau să scrii așa cum le place lor.
Am trăit astfel de dezamăgiri pe propria piele de când lucrez pentru „Observatorul de Covasna”, ziar pe care l-am văzut etichetat în fel și chip. De la „ziar vândut la unguri” sau „ziar care servește interesele PNL”, la etichete mai prietenoase precum „cel mai serios ziar”, cotidianul a trecut prin fel și fel de stigmate, care nu l-au împiedicat însă să meargă mai departe. În funcție de articolele pe care le-am scris sau de oamenii pe care i-am adus în prim-plan, eu însămi am fost percepută în lumini și umbre. De la sereistă, la agentă UDMR sau anti-româncă, la persoană corectă și cu verticalitate, am trecut prin fel și fel de etichete care cel mai adesea n-au făcut decât să mă amuze.
Ce m-a motivat să merg mai departe și mi-a dat convingerea că, dincolo de etichete, munca mea chiar contează a fost convingerea fermă că oamenii reacționează și etichetează exclusiv ghidați de propriile percepții și convingeri, de propriile prejudecăți și perspective, de propriul nivel de pregătire, de propriile limitări, de propriile adevăruri și de așteptări pe care aceste adevăruri unice din capul lor le generează. M-a mai motivat și faptul că numărul cititorilor care înțeleg, apreciază și se bucură de ceea ce le ofer în fiecare zi este mai mare decât al celor care stau la pândă să vâneze câte un subiect de cârcoteală. Le-am acordat tuturor atenția și respectul pe care îl merită, atât celor care cred în sinceritatea muncii mele, cât și celor cărora nici prin cap nu le trece să se deschidă spre a lua în seamă argumentele pe care le expun, prea siguri fiind că dreptatea este a lor și doar a lor. Am făcut asta cu lejeritate, gândindu-mă mereu la două lucruri în care cred și care îmi dau forța zilnică de a merge mai departe și a duce la bun sfârșit proiectele în care mă implic. Unul dintre acestea este gândul că nici Iisus Hristos n-a reușit să convingă pe toată lumea. Al doilea vine de la tata, cel care mi-a spus într-o zi una dintre cele mai consolatoare și mai motivante fraze pe care le-am auzit vreodată: „Numai în pomul fără rod nu se dă cu pietre”.
Prin urmare, voi continua să rodesc în fiecare zi mai mult și voi contribui cu tot ce pot să fac „Observatorul de Covasna” să rodească la rândul său și să-și consolideze poziția de liant al unei comunități sensibile și pestrițe, dar și de cotidian de încredere, care furnizează știri verificate și nu dă nici două parale pe clickbait și cifre de audiență.
La Mulți Ani, „Observatorul de Covasna”! Două decenii de existență în format tipărit chiar nu sunt de colea. Sunt poate rodul cel mai mare și mai demn de invidie. Bravo!
Foto: Volker Vornehm - Photographer
***
Textul este parte dintr-o serie aniversară, dedicată ziarului Observatorul de Covasna, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de existență.
