Zilele trecute au anunţat grevă angajaţii din administraţia publică locală, primăriile din localităţi mai mici. Au cerut măriri de salarii şi angajaţii care lucrează în penitenciare. Tot zilele astea au făcut o grevă de avertisment de două ore poştaşii. Grevele din Sănătate, casele de Pensii, Educaţie şi alte instituţii publice s-au consumat deja cu rezultatele ştiute: fiecare a primit câte ceva, dar au avut întâietate promisiunile. Normal, e an electoral...

Toţi aceşti oameni, şi nu doar ei, au nevoie, evident, de salarii mai mari în marea inflaţie care ne înconjoară. Dar au şi argumente să le primească, în afara celor legate de viaţa grea? Poate că da, poate că nu. Poate că şefii de sindicate ar trebui să se întrebe şi ce preţ au banii pe care îi cer pentru salariaţi. Poate că nu toţi cei pe care îi plăteşte, mult-puţin, statul român îşi justifică salariul; poate că unii angajaţi se remarcă la serviciu doar cu semnătura pe condica de prezenţă. 

Sunt mulţi de „poate” în ecuaţia asta, dar peste aceste „amănunte” se aşterne, mereu, tăcerea sindicatelor (care au nevoie de membri), a Guvernului (care are nevoie de linişte la galerie...), a partidelor politice (care au nevoie  de multe, multe voturi). Mai zice presa câte ceva din când în când, cu mai mult sau mai puţin talent, efectul fiind unul singur: supărare, consternare, revoltă din partea celor care se consideră îndreptăţiţi să ceară şi să primească mai mult, orice altă părere fiind desfiinţată. 

Mă număr printre gazetarii care îşi recunosc erorile, exagerările, inexactităţile, viciile în documentare şi acceptă criticile, oricât de dure, atunci când e cazul. Am învăţat asta în 50 de ani de presă. Articolul despre „Încetarea suspendării declanşării grevei” angajaţilor din administraţia publică locală a iscat nemulţumiri în rândul acestei categorii de salariaţi din primăriile comunelor mai mici. Ziarul a publicat un drept la replică din partea sindicatului SCOR, reprezentat de dl. Dan Cârlan. Pentru o mai bună înţelegere a textului incriminat, poate e nevoie şi de părerea autorului.

N-am băgat niciodată în aceeaşi oală pe harnici şi leneşi, pe proşti şi inteligenţi, pe ştiutori şi mai puţin ştiutori de carte sau de limbă română. Mi s-a părut că se înţelege de la sine că opinia critică despre greva bugetarilor din UAT-uri mici nu se referă la toţi lucrătorii din primării, ci doar la categoria „statul degeaba la stat”; nu ştiu cât de numeroasă, dar suficient de prezentă în spaţiul public dacă ne uităm, fie şi în treacăt, la anchetele din Media naţională pe acest subiect. 

Defilează prin faţa camerelor angajaţi care nici măcar nu ştiu pentru ce primesc salariul oferit de stat din banii contribuabililor. Cunoaştem, astfel, o altă realitate: primării care nu se obosesc să atragă fonduri europene, primării care nu asfaltează drumurile, primari care au în birou portretul „celui mai iubit fiu al poporului” – o jignire la adresa celor care au murit la Revoluţie pentru ca noi să fim astăzi liberi de comunism. 

Sigur, nu asta e regula în primării, dar nu regula, ci excepţia de la regulă face obiectul unui articol de presă. E un adevăr valabil şi când ne referim la tonul ironic al gazetarului „alfabetizat” în altă epocă, pentru că ironia doare doar dacă nu e înţeleasă. S-ar prea putea să fie şi vina autorului, insuficient dotat cu simţul umorului care nu deranjează.    

Nu pot să trec peste o ştire care pe unii îi îngrijorează: exact în această perioadă, responsabilii vieţii noastre de la Bruxelles ne-au avertizat că Guvernul României n-a îndeplinit o mulţime de jaloane pe care şi le-a asumat prin PNRR, jaloane care înseamnă miliarde de euro oferite de Comisia Europeană pentru reformarea unor domenii de care depinde viitorul ţării. 

Printre punctele trecute sub vinovată tăcere de guvernul nostru se află, de pildă, şi reforma din administraţie. De digitalizare, de reducerea numărului de bugetari, de o reorganizare administrativă care să desfiinţeze sau să comaseze UAT-uri care nu-şi justifică în niciun fel existenţa, consumatoare de bani de la buget fără nicio noimă, nu mai vorbeşte nimeni, cu toate că par a fi nişte soluţii care ar da un sens muncii în folosul comunităţii – nu ca pedeapsă, ci ca activitate utilă, necesară, apreciată. 

Soluţii de genul acesta (digitalizare, reducere, comasare) au adus Polonia, de pildă, cu 20 de ani în faţa României. Deci funcţionează! Şi, declarativ cel puţin, sunt termenii în care Guvernul s-a obligat să reformeze instituţiile statului, inclusiv administraţia publică locală, ÎN FOLOSUL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI. Urmând ca, drept răsplată, să primească de la CE banii atât de necesari reformării şi dezvoltării comunităţilor locale. 

Merităm cu toţii să trăim mai bine, mai frumos, mai îndestulat. Dar nu toţi muncim cu folos în acest scop. Poate că o privire critică asupra „teritoriului” pe care îl administrezi ca şef, indiferent de puterea pe care o ai, te-ar edifica nu doar asupra avantajelor, ci şi asupra riscurilor pe care o societate şi le asumă cedând în faţa presiunilor exercitate de angajaţi pe care îi plăteşte la grămadă, fără să aleagă între bine şi rău, între competenţă şi amatorism, între util şi inutil.

„Salariul ţine cont de calitatea şi importanţa socială a muncii depuse”, iată o frază des folosită pe vremea premierului Petre Roman. A rămas doar o vorbă, n-a devenit o practică. La acest veşnic deziderat s-a referit, poate nu suficient de explicit, şi articolul care a născut riposte, luări de poziţie, controverse. Dar nu acesta este, până la urmă, rolul presei independente? 

Voi încheia cerându-mi scuze pentru tonul dur, gratuit băşcălios şi, probabil, arogant celor care s-au simţit lezaţi, jigniţi, ofensaţi. Mă refer aici la oamenii cinstiţi şi utili care muncesc onest în administraţia publică locală din UAT-urile mici. În numele lor, bănuiesc, se şi face greva anunţată de sindicatul SCOR. Din păcate, nu se face distincţie între angajaţii care merită tot ce solicită, şi ceilalţi, care nu-şi găsesc rostul în unele primării decât în zilele de leafă. 

Încă o dată, îmi cer cu sinceritate scuze acelor angajaţi cinstiţi şi corecţi faţă de care am fost nedrept, incluzându-i într-o „grămadă” pe care ar fi trebuit s-o evit.