Dacă ar fi să facem o listă a ingredientelor ce definesc frumusețea vieții și a lumii, în mod cert nu am putea să uităm de diversitate. Faptul că suntem diverși la nivel individual sau la nivel de cultură comunitară nu numai că îi conferă lumii o frumusețe aparte, dar o face și demnă de explorat. În absența diversității culturale, sensul călătoriilor prin alte locuri ar fi anulat. Pentru ce să pleci de acasă dacă ceea ce vezi la 500 de km distanță de casa ta este identic cu ce lași în urmă?

Dar tocmai faptul că, deși suntem toți oameni și părem identici, avem modalități atât de diferite de a ne exprima și a ne manifesta existența pe Terra, încât am devenit unii pentru alții surse de explorare și descoperire aproape inepuizabile și mereu mai interesante, este ceea ce dă sens călătoriilor și vacanțelor noastre. Din perspectiva aceasta, România este una dintre țările de pus pe lista diversității culturale, întrucât aici trăiesc numeroase comunități de alte etnii, între care cea mai vizibilă și, poate, și cea mai bine reprezentată este comunitatea etnicilor maghiari. 

Ne place sau nu, Ardealul are aerul său aparte și datorită prezenței de secole a maghiarilor în acest spațiu. Interesant este că, în loc să fim recunoscători pentru bogăția și diversitatea culturală pe care ei o aduc pe meleagurile noastre, mulți dintre noi alegem să ne temem de ei, să-i hulim și, nu de puține ori, să-i trimitem de unde au venit pentru că ne simțim deranjați sau amenințați de ei. 

Dacă printr-un exercițiu de imaginație, o baghetă magică apărută de nicăieri ar face să dispară etnicii maghiari din zonele în care trăiesc azi la noi în țară, cum ar arăta de mâine lumea noastră fără ei? Oare, odată cu ei, nu ar dispărea tot farmecul care ne atrage în aceste spații care abundă de un specific provenit tocmai din felul în care au înțeles să trăiască și să își conserve identitatea, tradițiile și obiceiurile?

Adevărul este că majoritatea românilor care trăiesc alături de maghiari știu și înțeleg plus valoarea pe care aceștia o aduc în regiune. Cei care se sperie și se înspăimântă de posibilitatea de a rămâne fără anumite teritorii – și care implicit manifestă și o ură greu de înțeles față de etnicii maghiari – sunt cei care nu îi cunosc, de fapt, care trăiesc la distanță de ei și care încă mai cred în mitul răsuflat al lui „Am un prieten care n-a putut să-și cumpere pâine pentru că a cerut în limba română”. Îi putem pune la colț și arăta cu degetul pe acești oameni? Bineînțeles că nu. N-am face decât să le întărim convingerea că au de ce să se teamă. O idee mai bună ar fi să le cerem să judece la rece dacă pericolele pe care le văd sunt atât de mari și de iminente pe cât le conturează mințile lor. 

Știm prea bine din întreaga noastră experiență de viață că ceea ce nu cunoaștem ne sperie. De aceea, poate nu strică nimănui ca, înainte de a se teme și a înjura, să încerce să descopere și să cunoască. S-ar putea să aibă cele mai frumoase și nebănuite surprize. Și s-ar putea să ajungă să prețuiască. În felul acesta, de 15 Martie, când se sărbătorește Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, în loc să scotocească prin istorie pentru a descoperi cine știe ce atrocități pe care să le folosească pe post de argumente care să le justifice frica și ostilitatea, ar putea opta să se uite la patrimoniul cultural viu pe care etnicii maghiari de la noi îl reprezintă azi și – de ce nu? – să se mândrească pentru că, în oferta de explorare înaintată lumii, nu sunt obligați să se rezume doar la propria cultură, ci pot introduce ceva ce poate alții își doresc, dar n-au.