OPINII 13 martie 2023

Lecția de dat la ziar: cum să muncești într-o zi cât patru și să îți și placă

de Iulia Drăghici - Taraș | 1366 vizualizări

Deasupra biroului unde îmi făceam temele în liceu, din casa părintească, spațiu pe care l-am folosit o vreme și în timpul masteratului, e și azi un afiș mare. E agățat lângă poza cu autograful în original al marii artiste Bonnie Tyler, respectiv lângă cea cu semnătura actualului ministru al Sportului, Eduard Novak, de pe vremea când era „doar” singurul campion paralimpic al României, și lângă ecusoane pe care scrie „Press”. „În fiecare MARȚI caută și cumpără Observatorul de Covasna. Ai informații de ultimă oră din „Țara Buzaielor”, reportaje în exclusivitate sau interviuri pe teme de actualitate din zonă”. Asta scrie pe acel poster, cu fundal alb și litere roșii. Ani de-a rândul mi-a fost ghid într-o lume nouă. A reprezentat prima campanie la care am lucrat când am început colaborarea cu ziarul. Acum mai bine de 8 ani. 

A fost o mișcare inteligentă. Mă refer la colaborarea cu ziarul, dar foarte bine pot să vorbesc și de campania de marți. Întorsurenii mei știu de ce. Marțea e zi de târg la noi și atunci toată lumea, cu mic cu mare, iese „la centru”, pentru cumpărături/socializare/noutăți. Și era o ocazie bună să își ia și un ziar, în care să găsească informații despre comunitatea lor. Erau articole pe care eu, care trăiam în același mediu și care înțelegeam ce înseamnă să fii întorsurean, le scriam. 

Nu mai țin minte multe de atunci, de pe la începuturile mele în viața ziarului. Dar nu o să uit niciodată senzațiile: mândria de a lucra la o publicație care își iubește comunitatea, bucuria de a putea spune poveștile oamenilor extraordinari din jurul meu, emoțiile pe care le aveam la fiecare eveniment la care mă duceam, zâmbetele celor care își dădeau coate și ziceau tare, să aud și eu, „a venit presa!”, euforia care venea (și vine) cu fiecare ediție tipărită de ziar, unde îmi vedeam numele scris pentru eternitate sub articole care țineau în ele mai mult decât cuvinte – chiar esența mea, ca om. Mirosul de ziar. Textura hârtiei. Butonul fin și rece de „record” al reportofonului pe care îl am și acum prieten de nădejde (și pe care mi l-am cumpărat cadou din darul de nuntă). 

Între timp, pentru mine s-au schimbat multe. S-a încheiat campania de marți, dar au început și s-au sfârșit multe altele. M-am „transformat” din întorsureancă în covăsneancă. M-am mutat la Sfântu Gheorghe. Am devenit redactor-șef. Ziua de marți nu mai e ce era odată. Asta în vreme ce ziarul este parte din mine mai mult ca oricând. 

Am cunoscut și stat de vorbă cu oameni celebri (cum am zis: Bonnie Tyler, Eduard Novak, dar îmi vin în minte și Thomas Anders, Lou Bega, Andra, Dan Bittman, Daniel Buzdugan, 3SE, Carla’s Dreams, dar și președintele Klaus Iohannis, miniștri, directori, doctori, profesori, fermieri, elevi și mulți alții). Am intervievat oameni extraordinari. Niciodată oameni obișnuiți, pentru că am descoperit că în fiecare există o poveste care abia așteaptă să fie spusă. Eu nu pot să zic „Iulia Drăghici-Taraș” fără să spun și „Observatorul de Covasna”. Și nu e o laudă, e o stare de spirit. 

E o realitate și că Observatorul de Covasna m-a învățat multe. Să fiu mai curioasă, mai echilibrată, mai înfiptă, mai tolerantă. Dar poate cea mai prețioasă și totodată dură lecție pe care mi-a dat-o este legată de limite. Mai precis, mi-a demonstrat că ele există doar în capul nostru. 

Dacă mi-ar fi zis cineva, înainte de OCV: 

– Fată, va veni o vreme când, din diverse motive, redactorii cu experiență vor pleca și până veți găsi să angajați alți nebuni ca tine va trebui să tragi aer în piept, să preiei frâiele, să scrii, fără compromis pe calitate, articole cât să umpli edițiile de zi cu zi ale ziarului. 

– Pleacă, dom׳le, d-aici! E imposibil. E muncă de cel puțin patru persoane pentru așa ceva, i-aș fi zis. 

Ei bine, un an, aproape doi, asta a fost o realitate pentru mine. Așa au fost vremurile. Nu e nimeni de vină. Și nu regret nicio clipă acum. (#rezist) 

Acel moment a fost o punte care a ținut în viață ziarul și sunt mândră că am reușit, că am învățat să mă autodepășesc, să îmi înving fricile și să ies cu fruntea sus, ba chiar și mai puternică din toată „tărășenia”. Asta înseamnă ziarul pentru mine. 

Dar și mai mândră sunt că a fost o experiență care m-a adus spre actuala echipă. O mână de oameni alături de care ți-aș dori să lucrezi măcar o zi. Să vezi și să simți bucuria adevărată după fiecare moment în care ne-am mai depășit, împreună sau individual, câte o limită. Și încă o limită. Și tot așa. Pentru că, de fapt, asta este munca la un ziar local. Despre a ne depăși limite care există doar în mintea noastră. 

Suntem tineri. Avem doar 20 de ani. Abia acum începem să înțelegem unele lucruri despre viață. Dar suntem puternici pentru că iubim județul Covasna, comunitatea de aici și vrem să fim un reper de corectitudine și toleranță. Și chiar dacă vor mai veni vremuri când vom avea de muncit cât pentru patru, o vom face cu plăcere. Știi de ce? Pentru că știm că vom ieși cu fruntea sus și cu învățăminte pentru încă o lecție, ca asta, care merită dată la ziar. 

La mulți ani, „Observatorul de Covasna”! Îți sunt recunoscătoare că exiști!

Foto: Volker Vornehm - Photographer

***

Textul este parte dintr-o serie aniversară, dedicată ziarului Observatorul de Covasna, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de existență.

Citește și: 

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.