CULTURĂ 4 septembrie 2017

OMG, un spectacol care te lovește cu adevărul peste față

de Mirela Cara | 440 vizualizări

Premiera pe care a avut-o Teatrul „Andrei Mureșanu” sâmbătă seara în cadrul festivalului pulzArt a trezit reacții dintre cele mai diverse printre spectatori, atât prin tema abordată, cât mai ales prin punerea în scenă care depășește în mod evident stilul clasic al montărilor. „A fost altceva. A fost ceva ce m-a scos din zona mea de confort. M-a năucit. Mi-a transmis multe și cred că asta trebuie să transmită arta”, a declarat o spectatoare.

Intrigant încă din titlu, spectacolul regizat de Ioana Păun te lovește peste față cu un adevăr frust despre deruta generală a lumii în care trăim, despre degradarea lăuntrică a ființelor umane și despre interesele de tot felul care fac milioane de victime nevinovate. „Organisme Modificate Genetic”, cu prescurtarea OMG, care trimite către abrevierea expresiei englezești „Oh, My God!”, sugerează faptul că privitorii vor avea de-a face cu ceva surprinzător, poate chiar șocant, amintind de celebra sintagmă întrebuințată de televiziuni la buletinele de știri, „Atenție! Urmează imagini care vă pot afecta emoțional”

Privit superficial, spectacolul Ioanei Păun poate părea o pledoarie în favoarea refugiaților sirieni, însă cele ce se petrec pe măsură ce acțiunea se derulează arată că este vorba de mult mai mult de atât. „OMG” spune povestea reacției unei lumi în fața morții unei refugiate musulmane, pe un mal românesc al Dunării. Descoperirea cadavrului acesteia acoperit cu slănină de porc și fotografierea cu sânge rece din toate unghiurile și în cele mai mici detalii reprezintă punctul din care se dezlănțuie haosul general. Imediat, urmează o „defilare” de ziariști, medici legiști, polițiști, fețe bisericești, musulmani, oameni de rând care își scot rând pe rând la iveală, fiecare cu adevărul și de la nivelul lui, lipsa de empatie, temerile și prejudecățile, pentru care în mod paradoxal nu poți să-i judeci. Sub o formă sau alta, la un moment dat, te-ai aflat și tu într-una din poziții. De altfel, spre finalul reprezentației publicului chiar i se spune printr-o ironie subtilă că este obligat să aibă o părere despre orice, indiferent cât de bine cunoaște subiectul pe marginea căruia se pronunță.

Deși bine plasată în România, cu multiple coordonate geografice, acțiunea este valabilă pentru întreaga Europă și chiar pentru tot globul. Nu este deloc întâmplătoare utilizarea limbii engleze, limbă de circulație internațională, care poartă în subsidiar tocmai această idee a unui vacarm extins la scară largă. În plus, personajele nu se individualizează, nu se conturează clar ca personalități distincte. Sunt oameni și joburi. Deși accentul nu se pune pe interpretarea actoricească, în sensul că spectatorul nu pleacă din sală cu gândul la un Hamlet sau o Julieta interpretată perfect, talentul actorilor – Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Elena Popa, Paula Rotar și Abdel Fatahou – se observă rapid în ușurința cu care reușesc să fie tipologii de oameni.

Remarcabil în spectacol este și decorul gândit de Cătălin Rulea, care lasă la rândul lui loc pentru interpretare. Spectacolul se joacă pe o fâșie de pământ, ceea ce trimite cu gândul la unul dintre eternele motive de conflict ale umanității, respectiv teritorii sau bucăți de teritorii. De la Fâșia Gaza, la Ardeal, lumea se ceartă, se bate și se omoară pentru teritorii. La un nivel mai mic, în cadrul familiilor, deseori o bucată de pământ lăsată moștenire de un părinte defunct este o sursă de conflict între urmași. Privit dintr-o perspectivă macro, același pământ poate sugera haosul general care sufocă omenirea pe întreg mapamondul.

Textul este la rândul său generos și abundă de replici adânci, încărcate uneori de un umor amar. El completează perfect acțiunile grotești și pe alocuri exagerate ale personajelor, conturând și mai clar lumea prezentului. Este cu neputință să treci cu vederea atitudinea sătenilor de pe malul Dunării în fața morții femeii musulmane, care a fost de fapt lăsată cu cruzime să moară. Ei sunt oameni cu frica lui Dumnezeu și iubire față de Hristos și se tem de musulmani pentru că au văzut la știri că sunt responsabili de fel și fel de atentate. Mai mult, le este teamă de islam pe care îl consideră periculos îndeosebi pentru femei. Ideea de burqa îi terifiează până în prag agonie, iar dragostea mahomedanilor pentru Dumnezeul lor generează în ei dorința acerbă de a-și reafirma credința ortodoxă și de a-și apăra valorile amenințate. Așa se face că, fără să realizeze că sunt de fapt o replică în oglindă a celor de care se tem, decid să pună cruci uriașe pe malul Dunării, pe post de stavilă care să oprească toate cadavrele refugiaților departe de meleagurile și privirile lor, totul în numele credinței lor străbune pe care se simt obligați să o protejeze. Un alt detaliu care frapează este faptul că, deși speriate de burqa, femeile creștine sunt îmbrăcate în negru din cap până în picioare, ca orice femeie de la țară, și îmbrobodite cu basmale, cum cere tradiția. Mila lor creștinească dispare în fața morții musulmancei, fiind ocupate să sfințească locul cu tămâie în timp ce rostesc repetat „Mare este Dumnezeu!”, lucru care li se pare cu mult mai îndreptățit și normal comparativ cu celebrul „Allahu Akbar!”

Subtilități se regăsesc pe întreg parcursul spectacolului. De pildă, un dosar este îngropat la propriu în pământ, sugerând mușamalizarea cazurilor grave de către autorități, iar pe un spider de reclame plin cu logouri, de tipul celor ce apar ca fundal în spatele vorbitorilor în conferințele de presă, apare o multitudine de însemne, de la svastica fascistă sau secera și ciocanul sovietice, la sigle ale unor televiziuni, fundații, corporații și alte asemenea grupări care abundă de reguli și doctrine, care spală creiere, dau dependență, denaturează adevărul, influențează opinia publică și apără interese dintre cele mai meschine.

Memorabil este și dialogul unei jurnaliste cu un reprezentant al autorităților:

Sunteți extremist?

Nu. Nu sunt extremist, dar nu vreau să vină jihadiștii ăia peste noi (referindu-se la refugiați).

Pentru cei care sunt convinși de adevărul pe care îl susțin, există o replică în spectacol care poate fi considerată cheia întregului mesaj și care spune că toți trăim într-o lume a fanteziei,

dar nu vrem să admitem acest lucru. Auzind această replică, rămâi ușor dus pe gânduri și tot ce poți să mai rostești este doar un timid „OMG!”

(Articol preluat de pe www.pulzart.ro)

Distribuie articolul:  
|

CULTURĂ

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.