STIREA ZILEI 11 iunie 2021

„Simțeam numai dezgust față de mine, deși eram un bărbat superb”

de Mirela Cara Dragu | 3864 vizualizări

Interviu cu tânăra Lara Belmondo, o femeie transgender

În lumea asta mare și diversă, în care mulți pledează pentru normalitate, trăiesc și oameni ale căror drame rămân ascunse ani și ani, deseori din teama de a nu fi stigmatizați pentru vina de a fi diferiți. Acești oameni sperie fără să facă rău cuiva și sunt tratați cu multă răutate și lipsă de respect. 

Între cei care-și duc tristețile în tăcere, sunt și acele suflete care se simt captive într-un trup incompatibil cu structura lor, ceea ce le provoacă disconfort și chiar durere. În termeni de specialitate, afecțiunea este denumită „disforie de gen” și este cunoscută și cu varianta „incongruență de gen”. Pe scurt, transgender. Până în 2019, când OMS a redenumit-o și reîncadrat-o, afecțiunea era văzută ca o tulburare de identitate sexuală, ceea ce făcea ca oamenii să fie și mai reticenți față de ea.  

Recent, am întâlnit-o la Sfântu Gheorghe pe Lara Belmondo, o tânără frumoasă care luptă din răsputeri în instanțe să primească dreptul de a-și schimba oficial identitatea. În prezent, are înfățișare de femeie, dar în actele ei apare numele unui bărbat. 

Născută la Sfântu Gheorghe într-un corp de sex masculin, Lara s-a simțit mereu femeie și niciodată nu s-a împăcat cu gândul că poate rămâne închisă toată viața într-un trup de bărbat. Ce schimbări a făcut și prin ce încercări a trecut în întreg procesul de transformare la care s-a supus, mi-a povestit pe larg într-un interviu în care a vorbit deschis, direct și cu o admirabilă asumare. 

Lara a acceptat să își spună povestea cu speranța că, astfel, îi va ajuta pe oameni să devină mult mai toleranți, dar și că le va da curaj celor ca ea să își asume că sunt diferiți și să îndrăznească să se înfățișeze lumii așa cum sunt.

Deși astăzi, când se apropie de ceea ce a visat mereu să fie, Lara e mulțumită de sine și împăcată cu destinul ei, nu a uitat niciuna dintre experiențele prin care a fost nevoită să treacă, dar nu se lamentează, ci pur și simplu relatează dezinvolt, cu maturitate și îngăduință chiar și față de judecata uneori nemiloasă a semenilor ei. 

 Numele de Lara Belmondo, pe care speră să îl vadă trecut în acte într-o zi, și l-a creat singură. Pe lângă prenumele care a simțit mereu că i se potrivește perfect, și-a adăugat și numele compus din două cuvinte din italiană, care înseamnă „lume frumoasă” – ca lumea în care ei i-ar plăcea să trăiască. 

M.C.D.: Este limpede că noi, cei care nu suntem în pielea ta, avem multe curiozități legate de tine. Vreau să o luăm de la început și să ne spui când ai realizat prima dată că tu ești, de fapt, în sinea ta femeie. 

LB.: Cred că în jurul vârstei de 6 ani am început să îmi dau seama că sunt fată. Am început să port hainele și pantofii cu toc ai mamei, să mă joc cu păpușile surorii mele, să simt că sunt sensibilă ca o fată. Pe măsură ce creșteam, simțeam din ce în ce mai mult că gândesc și simt numai ca o femeie și nu mă regăsesc deloc în masculinitate. Eram total diferită. 

M.C.D.: Și prietenii tăi te simțeau diferită?

L.B.: Da. Inclusiv părinții mei și-au dat seama la un moment dat, când eram la o vârstă fragedă, că ceva nu este în regulă, dar din respect și din iubire parentală, nu ziceau nimic. 

M.C.D.: Dar ție îți era frică să te expui, de ce nu ziceai nimic?

L.B.: Da, mi-a fost frică să vorbesc, mi-a fost frică să îmi expun sentimentele, nu voiam să mă afișez în societate din teama de a nu fi judecată, marginalizată, neînțeleasă. În cazul oamenilor ca mine, toată lumea crede că nu ești normal la cap, că ești labil psihic și așa mai departe. Și intervine o batjocură și o umilință socială la care nu dorești să te expui. Să nu mai zic de rușinea față de familie și de cei pe care îi iubești – sau mai degrabă frica de a nu fi o dezamăgire pentru ei. Nu îți dorești să fii respins și judecat pentru ceea ce simți în adâncul sufletului tău și atunci alegi să taci. Eu am idolatrizat femeia dintotdeauna. Simțeam numai dezgust față de mine, deși eram un bărbat superb și toate fetele erau moarte după mine. Dar indiferent cât de frumos am fost și ce față angelică aveam, nu îmi plăcea gândul că sunt bărbat. Nu îmi plăcea corpul acela de bărbat. Era tragic pentru mine. Deci nu m-am schimbat pentru că nu mă plăceam ca bărbat, ci pentru că mi-am dorit să fiu femeie. Eu divinizez toate calitățile femeilor. Asta a fost pentru mine o traumă pe care doar după ce mi-am terminat liceul aici, în Sf. Gheorghe, am reușit s-o depășesc. Mi-am propus să plec în străinătate și acolo mi-am deschis orizonturile. Prima oară am locuit în Norvegia, apoi în Germania.

M.C.D.: Să rămânem puțin la copilărie, când ai decis să îi spui mamei tale ce se petrece în sufletul tău și să îi vorbești despre adevărata ta natură?

L.B.: Mama mea dintotdeauna a știut cum stă treaba cu mine. Ea, săraca, de rușine a preferat să tacă. Prima oară m-am destăinuit ei la vârsta de 16 ani, când am început să am o relație cu un băiat și atunci i-am spus că sunt gay, nicidecum că mă simt femeie sau că îmi doresc să fiu femeie. 

M.C.D.: Asta credeai și tu într-o primă fază, că ești gay?

L.B.: N-am crezut că sunt gay. Eu întotdeauna m-am simțit femeie și mă vedeam o fetiță, dar de rușine față de ei, am preferat să încep cu pasul acesta, ca să le testez reacția. Și a fost un feedback pozitiv. Nu mă așteptam. De altfel, familia mi-a fost alături în tot procesul meu de transformare și fără sprijinul lor nu cred că reușeam. 

M.C.D.: Și după relația cu iubitul de la 16 ani ce a urmat?

L.B.: Relația mea cu băiatul acela a durat câțiva ani. El tot timpul a știut ce îmi doresc. Tocmai de aceea ne-am și despărțit. În urmă cu șapte ani, am avut un accident de mașină care mi-a schimbat radical viața. Acela a fost un moment decisiv în care am hotărât să nu mă mai feresc de nimeni. Puteam să îmi pierd viața. Mi-am dat seama atunci că eu nu vreau să mor, eu vreau să îmi trăiesc viața exact în stilul și în modul meu. 

M.C.D.: Ai fost rănită grav?

L.B.: Am fost rănită foarte grav. Momentul ăla a fost o cumpănă mult prea grea pentru mine. De aceea, în urma acestui accident, m-am hotărât să explodez.

M.C.D.: Și în străinătate ai plecat ca să scapi de prejudecăți și să poți fii tu. Ai găsit o lume diferită acolo?

L.B.: Da. Total diferită. Lumea este mult mai deschisă la minte în Occident, nu interesează pe nimeni ce faci, cine ești, ce reprezinți.

M.C.D.: Dar poate nu îți știau povestea, te-au văzut doar ca pe orice fată. 

L.B.: Tot timpul au știut și tot timpul eu am încercat să mă integrez în societate exact așa cum sunt. Și nu mi-a fost frică pentru că știam că lumea occidentală este mult mai deschisă, pentru că acolo sunt cazuri peste cazuri și mai întâlnești astfel de situații. 

M.C.D.: Probabil că și la noi sunt mai mulți oameni în situația asta, dar nu au curaj să se deschidă și să spună ce e cu ei. 

L.B.: Da, asta este buba și suferința mea la ora actuală. Chiar ieri vorbeam cu o prietenă care este în aceeași situație și care, de frica familiei, preferă să nu se exprime și să nu-și facă tranziția pe care am făcut-o eu – cu operații estetice, tratamente hormonale, rinoplastie, implanturi, consultații de diverse feluri etc. 

M.C.D.: Te-au durut intervențiile?

L.B.: Mai tare decât faptul că n-am putut să mă transform de când mi-am dorit nu m-a durut nimic, nicio intervenție chirurgicală. Aș trece prin încă 20. 

M.C.D.: Dar acum există posibilități chirurgicale care te pot transforma 100% în femeie, inclusiv la nivelul organelor genitale?

L.B.: Categoric. Chiar intenționez să îmi schimb sexul în următorii ani.

M.C.D.: Dar e scump, nu?

L.B.: Da, dar fac economii. Operația de schimbare de sex costă în jur de 60-70 de mii de euro și se face în Thailanda.

M.C.D.: Numai în Thailanda?

L.B.: Pentru Thailanda optez eu pentru că acolo sunt sute de cazuri și știu sigur că mereu reușesc. 

M.C.D.: Se pot face și implanturi de uter și ovare sau numai vagin și construcție genitală exterioară?

L.B.: Este exclus să speri la uter și ovare. Eu m-aș bucura să obțin însă ceea ce mă reprezintă pe mine și asta mă motivează foarte mult. Orgasmele nu vor mai fi ca în prezent, dar este ceva ce îmi doresc din suflet, ca femeie. Pentru asta m-am transformat, pentru asta mi-am dorit o schimbare, ca să evoluez la acest nivel și să fac ceea ce simt. 

M.C.D.: Și azi de ce ai venit acasă?

L.B.: Am avut un proces în tribunal pentru schimbarea actelor de identitate pentru că tot timpul am probleme când ies în societate, la administrarea unor bunuri sau în orice alte relații publice. Oriunde predau buletinul și apare numele unui bărbat, se schimbă lumea la față și devine foarte agresivă verbal. Dar durează ceva până voi reuși. Procesul de la Sfântu a reușit, dar la cererea avocatei mele, mai e nevoie de încă o expertiză ca să nu mă mai confrunt cu alte probleme nedorite în viitor. 

M.C.D.: Dar de ce durează așa mult? Nu se vede clar că ai devenit altcineva? Care e problema?

L.B.: Ai nevoie multe expertize. Ai nevoie de expertize de la IML, de expertize și ședințe psiho-terapeutice, psihologice, din partea specialiștilor care să constate progresul tău. 

M.C.D.: Dar OMS a decis că oamenii transgender nu mai au nevoie de consiliere psihologică.

L.B.: Toți știam așa, dar realitatea spune altceva. Uite ce mi s-a întâmplat mie la Sibiu, unde stau de 15 ani și am viză de flotant pe buletin. Am depus dosarul la tribunalul de acolo și l-au trimis la Sfântu pe motiv că aici m-am născut. Eu totuși cred că doamna aceea judecător a făcut un gest de trans-fobie pentru că nici nu am intrat bine în sală, și mi-a atras atenția într-un mod foarte jignitor că sunt îmbrăcată indecent.

M.C.D.: Dar există un anumit cod de vestimentație pe care l-ai încălcat?

L.B.: Nu există niciun cod de vestimentație. Îți spun din suflet că am fost foarte, foarte decent îmbrăcată. Pantofi stiletto negri, ștrampi negri să nu mi se vadă pielea, o rochiță foarte frumoasă, pregătite special pentru acest eveniment important din viața mea. Dar doamnei judecător nu i-au plăcut. Și vreau să menționez în mod special că, în schimb, cei de la Sf. Gheorghe au fost exemplari. Am toată stima și respectul. Nu m-am așteptat. Nu am simțit nici urmă de discriminare sau de tratament diferențiat. Niște profesioniști în adevăratul sens al cuvântului.  

M.C.D.: Și cum e acum viața ta? Ai un iubit? Ai planuri noi?

L.B.: Nu mai am iubit. În prezent, sunt un pic sceptică în ceea ce privește relația de parteneriat. Îmi doresc să îmi trăiesc viața puțin și poate după 35 de ani o să mă axez un anumit tipar de bărbat. Îmi doresc foarte mult o familie, un copil, poate chiar doi. Poate chiar o relație cu o tipă transgender. Mă fascinează foarte tare ideea aceasta. Ea să rămână femeie, dar să fie înclinată spre lesbianism, iar eu să pot face un copil cu ea pentru că încă mai am sexul masculin. Îmi doresc să ne acceptăm una pe cealaltă și să avem un copil al nostru. Ăsta este visul meu cel mare. 

M.C.D.: O ultimă întrebare: crezi în Dumnezeu?

L.B.: 100%. Eu îl iubesc pe Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu iubește oamenii, nu îi judecă. Nu sunt practicantă de religie, dar sunt credincioasă. Eu fără Dumnezeu n-aș fi ajuns la liman, să trec peste accident și să mă vindec. Cu Dumnezeu am făcut tot. Pentru mine Dumnezeu e mare. 

Distribuie articolul:  
|

STIREA ZILEI

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.