În anul 2000, la Editura Pax Historia din Târgu Mureş, apărea valoroasa lucrare Românii din Secuime şi răscoala lui Horea, a distinsului arhivist și istoric dr. Ioan Ranca din Târgu Mureş. Din lucrarea menţionată rezultă starea de spirit a românilor, ataşamentul lor la cauza răscoalei, legăturile lor cu ţările de peste munţi (numai din Joseni, Lăzarea, Subcetate, Sărmaş şi Bilbor s-au confiscat 93 de flinte, 18 pistoale şi o carabină, bună parte din ele provenind din Ţara Românească şi Moldova), conştiinţa că ei sunt băştinaşii acestor plaiuri şi că secuii sunt veniţi din Sciţia (afirmaţie ce se datora nedreptăţilor la care erau supuşi aceştia din partea nobililor maghiari, fiind totodată o percepţie generalizată despre toate popoarele migratoare venite din Asia).

Conştienţi de prioritatea şi permanenţa lor în acest spaţiu, românii din scaunele secuieşti constituiau, în secolul al XVIII-lea, o forţă de care autorităţile imperiale şi locale se temeau. Organizaţi bisericeşte în parohii şi protopopiate, fie ele ortodoxe, fie unite, în timpul răscoalei, românii formau o mare şi întinsă obşte al cărui liant, preotul sătesc şi dascălul modest de la ţară, le ţinea trează, implicit şi concomitent, conştiinţa naţională, cultivând cu sfinţenie şi făcând apostolat din menţinerea cu statornicie a limbii române şi a credinţei străbune.

Un interesant document, din anul 1785, ne dezvăluie ecourile răscoalei lui Horia în secuime. Este vorba de procesul din acel an al românului Bucur Topolop din Buia, însoţit de iobagul Kovács, care aparţinea lui Molnos Emeric din Andreeni. Iobagul Kovács povesteşte că, întorcându-se dinspre Tărceşti, obosit, trage spre a se odihni la Cobăteşti (aşezare din fostul scaun Odorhei), unde ascultă o discuţie în care se comentează stări din timpul răscoalei. Românii întreabă pe unguri: Dar pe aici cum slujesc iobagii? Aceştia răspund: Ca şi până acum, la care românii zic: Nobilii aşa vroiesc ca să fie ca şi până acum, dar dacă românii sunt încă răzvrătiţi, apoi şi ungurii vor sta alături de ei şi va fi lucru rău (pentru nobili). Întrebându-i de unde sunt, au răspuns că de sub munţi, apoi, dojenindu-i, martorul Kovács s-a întors la Andreeni, unde i-a denunţat judelui sătesc şi l-a ajutat pe acesta să-i ducă în temniţa satului.

Cu ocazia acţiunii de adunare a armelor de la iobagi, după răscoala lui Horea, în Beteşti i s-au confiscat armele lui Ioan Bruta. Tot în 1785 este menţionat feciorul român Ioan Laslo. La 25 noiembrie 1784, în contextul răscoalei lui Horea, Szabó János, vicejude nobiliar din Brăduţ, informa pe oficialii scaunului despre sârguinţa sa în a executa ordinul din 5 noiembrie (de a manifesta vigilenţă faţă de românii care circulă mult, se adună şi complotează împotriva naţiunii secuieşti şi maghiare). Din documente reiese faptul că, în 1785, în timpul răscoalei lui Horea, „la preotul unit din Crăciunel s-au adunat protopopul din Londroman şi alţi preoţi şi s-au consfătuit cu toţi oamenii bătrâni dar (despre ce au vorbit ei) nu s-a putut afla nimic”. Satul Crăciunel, împreună cu Satu Nou, Ocland, Mereşti şi Ioneşti, era sub autoritatea parohială a lui Popa Dumitru (neunit) din satul Paloş, care în timpul răscoalei îşi vizita parohia răsfirată în satele secuieşti. În 1785, la românul Ioan Pora din Cuşmeni s-a găsit o flintă, în contextul confiscării armelor de la iobagi după răscoala lui Horea. Din Eliseni se înregistrează, în vremea petiţiilor către împăratul Iosif al II-lea, şi plângerea adresată în anul 1773/74 de către un iobag român pe nume Teodor. Documente din anii răscoalei lui Horea amintesc de românii din Eliseni pe nume: Savu Damian şi libertinii Ştefan Moldovan, Iordache Moldovan, Todor Poja. În noiembrie 1784, în timpul răscoalei lui Horea, morarul din Mugeni declară că e la curent cu agitaţia românilor.

În târgul Odorhei, pe timpul răscoalei lui Horea, ştirea despre izbucnirea unor evenimente deosebite e adusă repede de un curier al Comisariatului Suprem Provincial. La 7 noiembrie 1784, pornit din Sibiu, acest curier poartă cu sine ordinul de dislocare a unor trupe din armata de linie, trupe cantonate în scaunul săsesc Nocrich şi în Făgăraş, ce aveau ca dispoziţie să treacă prin comitatul Odorhei. Într-o corespondenţă din 19 noiembrie 1784, Tabla Continuă a comitatului Târnava, unit cu scaunul Mureş, informa comitatul Odorhei despre intenţia răsculaţilor de a extinde răscoala în afara comitatului Zarand şi Hunedoara. Important pentru această zonă era mesajul, anume exagerat şi incitant contra răsculaţilor români, că aceştia nu se vor linişti până nu vor extirpa din ţară nu numai pe domni, nobili, dar şi pe întreaga naţie maghiară şi secuiască. La această dată, măsurile de apărare ale nobilimii din Odorhei au atins capacitatea maximă. Într-o notiţă particulară a unui participant la şedinţa Guberniului din 4 noiembrie 1784, trimisă la Odorheiu Secuiesc, se spune că „Românii şi-au ridicat un crai al lor, pe Horea”. Încă din anii 1782-1783, în scaunul Odorhei erau înregistrate răzmeriţe locale. În târg, citirea patentelor privind mobilizarea nobilimii a avut loc la 2 decembrie 1784, într-o zi de iarmaroc săptămânal, în faţa „pretoriului” [clădirii] nou înfiinţatului comitat, prezent fiind şi Ioan Fărcaş – arhidiaconul român unit de Odorhei şi Ciuc.

La Arhivele Naţionale Harghita, în colecţia personală „Liviu Moldovan”, se află un document original, din 7 decembrie 1784, scris în limba maghiară, din care rezultă atitudinea făţiş favorabilă răscoalei lui Horea a unor locuitori din scaunul secuiesc Odorhei. Un martor în procesul morarului Mihai Stoica spune: „Morarul din Sâncrai, care ţine moara domnului Sebestyén, - ajungându-ne din urmă pe mine şi pe sora mea mai mare, pe lunca numită Vay, a zis: «Sunt multe ştiri rele. Dar de i-ar aduce Dumnezeu (pe răsculaţi) în aceste păduri din împrejurimi, că multă traistă goală aşteaptă asta. Ungurul să meargă în Sciţia că aici este pământul românului»”. În 1785, după răscoala lui Horea, în procesul din Odorhei reiese că era căutat de autorităţi, ca agitator la răscoală, şi românul Beţa (Becza) din Simoneşti, fără să fi fost găsit.

În ciuda acestei relativ târzii atestări documentare, deţinem date despre faptul că anterior cu trei decenii şi jumătate, la 1785, când reverberaţiile Răscoalei lui Horea, departe de epicentrul ei propriu-zis, ridicau autorităţilor justificate temeri despre iminenţa unui ajutor promis răsculaţilor din Moldova, aici, oficialitatea caută şi confiscă de la săteni armele deţinute de aceştia. Satul Bilbor a constituit unul din obiectivele de acţiune ale unei comisii instituite în acest sens. Lista cu persoanele de la care s-au ridicat arme în ianuarie 1785 din porunca vicecomelui substituit Boros <Elek> este, prima conscriere nominală, cunoscută până în prezent, a bărbaţilor din Bilbor capi de familie sau numai flăcăi necăsătoriţi, dar de vârstă activă. Lista din 1785 înregistrează 16 capi de familie plus trei trecuţi la „Observaţii” notaţi cu numele şi prenumele, barbaţi din familiile: Usica, Borda, Olah, Orosz, Lupui, Blaga, Csaloca, Mereka, Puşkas, Nagy ş. a Pentru ilustrarea evenimentelor din 1785, notăm că din Bilbor rezultă că au fost confiscate 18 flinte şi 2 pistoale, plus o carabină? - „mord”?, ceea ce reprezintă o cvasi-înarmare generală a satului, fapt constatat ca periculos de către autorităţi. Acest fapt este transpus în istoriografie de raportul din 11 noiembrie 1785 înaintat de pretorul plăşii nou înfiinţată Joseni-Ditrău, László Elek, trimis să investigheze starea de spirit în condiţiile opoziţiei manifeste a iobăgimii faţă de pretenţiile reînnoite ale nobilimii proprietare.

Este cunoscut că înfrângerea răscoalei lui Horea, cu represiunea ce i-a urmat, a creat condiţii, în ciuda desfiinţării nominale a condiţiei iobăgeşti prin transformarea iobagului în colon, reluării pretenţiilor nobilimii la prestarea slujbelor şi a dijmelor, ca şi înainte. Raportul sus menţionat vine în sprijinul acţiunii de confiscare a armelor de la ţărani, arătând că „de mai multe săptămâni”, pretorul semnatar, personal „a dus o muncă neîntreruptă acolo, afară în munţi, la marginea Moldovei, la Bilbor, Sărmaşu, Subcetate, Remetea şi Ditrău, ceea ce nobila Tablă poate constata”. Aici Patenta iosefină din 22 august 1785 a început a fi citită în faţa ţăranilor abia la 16 noiembrie. În ianuarie 1785 au fost confiscate arme de la cei suspecţi din Lăzarea, dintre care câţiva sunt purtători de antroponime de factură românească sau de etnonime specific româneşti: Koltsar Juon, Olah Antal, Gabor Josi, Cozma Ştefan, Goga Vasi, Braniac. La Subcetate, lista deținătorilor de arme era substanţială, cuprinzând 23 de barbaţi, din familiile: Borda, Musca, Maruşan, Cotfas, Hanga, Gaftona, Usica, Dobran, Hangi, Csonca, Popa, Santa.

Informații inedite despre „Ecourile și urmările răscoalei populare din 1784 în comitatul Trei Scaune” sunt relatate în articolul cu același titlu, semnat de istoricii Cserey Zoltán, Kozak Albert, din Sfântu Gheorghe, în anuarul Aluta, din anul 1984. Măsurile de siguranță ale autorităților supreme din Transilvania, în timpul răscoalei din 1784, devin tot mai frecvente - menționează cei doi istorici - pentru a stăvili extinderea răscoalei. De menționat acele instrucțiuni care vizau întărirea sistemului de pază a localităților, precum: verificarea persoanelor străine; arestarea celor fără pașaport, interzicerea primirii în gazdă a străinilor fără înștiințarea autorităților locale etc. Astfel, circulara emisă în 8 noiembrie 1784 de către guberniul Transilvaniei cuprindea nouă puncte, care prevăd printre altele: interzicerea părăsirii comitatului de către înalții dregători și de funcționarii de rând; confiscarea armelor de la țărani; urmărirea mișcărilor din sânul populației etc. Starea de spirit a populației Transilvaniei din a doua jumătate a anului 1784 a constrâns comandamentul Regimentului II de infanterie grăniceri secui, ca la 28 octombrie 1784 să emită o ordonanță pentru populația din Treiscaune care prevedea: santinelele din fiecare sat să aresteze orice străin fără pașaport; interzicerea de a primi străini în gazdă fără aprobarea autorităților etc.

Pe baza ordinelor primite s-a trecut la reconstituirea decuriilor sătești, formă de organizare comunitară specifică Evului Mediu. Ordonanța din 10 noiembrie 1784 prevedea în acest sens următoarele: „sătenii, în funcție de numărul lor, să fie împărțiți în cinci, șase, zece sau mai multe decurii, din 10 sau cel mult 15 persoane, să fie ales câte un decurion căruia să i se încredințeze ca în fiecare zi, dimineața și seara, să verifice casele suspecților și în special ale românilor...”. Pretorul subplășii Sf. Gheorghe, Ádám Czirjek, în scrisoarea sa din 21 noiembrie 1784, adresată subprefectului, raportează că s-a trecut la reorganizarea decuriilor, iar decurionii supraveghează și în timpul nopții persoanele care li s-au încredințat pentru a fi urmărite. Armele care au fost împărțite țăranilor de către nobili au fost retrase de către aceștia prin administratorii de moșii. Astfel, administratorul grofului Mikes raportează autorităților, la 21 noiembrie 1784, că iobagul Maxim Șorbany și-a predat arma judelui nobiliar în seara zilei de 18 noiembrie, iar în 24 noiembrie, iobagii din Dobârlău ai baronului Ferencz Henter au predat puștile la conacul de la Sântioanlunca.

Ordinul emis în decembrie 1784, privea și alte aspecte noi: se oferea 300 de galbeni pentru capul lui Horea și se interzicea cumpărarea unor bunuri mobiliare. Ordonanța redactată în limba română a fost transmisă preoților din Aita Mare, Belin, Hăghig, Araci ș.a., cu precizarea ca aceștia să o aducă la cunoștința românilor din zonă. Suprefectul Elek Lajos din plasa Tg. Secuiesc, în raportul trimis prefectului la 25 noiembrie 1784, arăta că, întorcându-se de la Hătuica la Turia, cu ocazia inspecției efectuate, a observat pe câmp pe preotul român din Kanta (Tg. Secuiesc), care însoțea călare, împreună cu doi inși, pe niște români care mergeau cu căruța. Sosind la Turia, soția unui nobil, Sára Miháltz, i-a atras atenția că și ea, în ziua de 19 decembrie, în drum spre Hătuica, a observat în hotarul localității niște români necunoscuți. István Szőts, cetățean din Tg. Secuiesc, a confirmat cele spuse referitoare la preotul din Kanta: „Nu e om cumsecade, umblă zi și noapte, se întinde la discuții cu necunoscuți care îi vizitează casa, iar după cum am auzit, a primit și niște hrisoave pentru agitație, de altfel numai acum 2-3 ani a venit din Moldova”. După toate acestea, funcționarul a luat măsuri pentru supravegherea secretă a preotului și a instaurat un control al călătoriilor efectuate în Moldova.

Comandantul militar îl arestează la 5 ianuarie 1785, pe Ioan Popa, preot în Covasna, învinuit de instigare. Deși acesta a negat învinuirile ce i s-au adus, totuși, pedestrașul István Butyka din Covasna l-a arestat, afirmând că preotul i-a convocat pe români în biserică la o întrunire pentru a le transmite niște ordine secrete. A fost trimis de la Covasna la Țufalău, de aici judele l-a trimis la Bita, apoi escortat de trei cetățeni înarmați cu furci, a fost condus la Ghidfalău, în fața subprefectului Elek Lajos. Credincioșii români covăsneni ai preotului arestat, exprimându-și adeziunea lor unanimă cu acesta, garantează pentru păstorul lor, plătind 50 – 100 de forinți.

Aceeași soartă a avut, la 17 ianuarie 1785, și preotul român de la Ghelința, Pop Dimitrie Boier, care a fost învinuit că a primit la el acasă niște străini. La 22 ianuarie 1785 este arestat și preotul român de la Brețcu, pe nume Popa Bucur Cârtze, care și-a atras bănuială în urma vizitelor efectuate la ceilalți preoți. Sunt cerute informații despre el și de la Făgăraș. Din Lemnia, la 9 decembrie 1784, József Potsa informează despre faptul că mai mulți iobagi, printre care Nyikuly Sorban și János Stefan, aflând vestea despre răscoala lui Horea, ar fi afirmat: „dacă Dumnezeu i-ar aduce încoace pe răsculați, și ei li se vor atașa și împreună cu ei vor omorî și prăda nobilimea”. După mărturisirea celor din Brăduț, judele György Kelemen, iobagul Ferencz Veress din Tălișoara și Máthé Szőcs din Vârghiș au fost instigatorii. Din declarațiile martorilor din Vârghiș a reieșit că la ei iobagii József Veress din Tălișoara și András Jakob din Brăduț au desfășurat o agitație dușmănoasă.

Din informațiile prezentate rezultă faptul că, deși numeric minoritari față de populația secuiască/maghiară, și în permanență discriminați și marginalizați, românii din fostele scaune secuiești au participat la toate marile evenimente ale istoriei naționale, având aceleași năzuințe de libertate și de afirmare a identității naționale, aducându-și contribuția la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Dr. Ioan LĂCĂTUȘU