CULTURA 3 noiembrie 2017

3 noiembrie 1916, geneza Vânătorilor de Munte

de Covasna Media | 356 vizualizări

Eu cred – și voi continua să cred – că istoria este și va rămâne mereu cartea cea dintâi a unei nații. Fără istorie, fără trecut, nu poate exista, sub semnul duratei, respectul izvorului, al adevărului și al locului de unde vii. Iar fără acest respect, fără această conștiință, omul nu poate fi decât un rătăcit, un aruncat în lume. De aceea, o istorie a vânătorilor de munte, ca, de altfel, o istorie a oricărei altei instituții, este un lucru firesc și un act necesar. Cu atât mai mult, cu cât unii dintre noi au început să uite faptele de arme cu totul și cu totul deosebite ale vânătorilor de munte. Sau n-au aflat niciodată de ele. Avem datoria să ne aplecăm mereu asupra trecutului, să ne cunoaștem și să ne înțelegem valorile, să ne respectăm eroii. Pretutindeni în lume se procedează la fel.

Sunt mulți cei care cred că, în epoca rachetelor strategice, a sistemelor perfecționate de arme și a computerelor, vânătorii de munte nu-și mai au locul. Această „armă cu cai” ar aparține, după unii, trecutului, precum cavaleria. Desigur, sub un asemenea soare îngăduitor, se poate spune orice. Orice demonstrație pare interesantă, orice joc de raționamente devine atractiv, indiferent care-i sunt premisele. Dar, se știe foarte bine, din premise false nu se poate trage o concluzie adevărată. De unde rezultă că nu întotdeauna ceea ce pare logic este și adevărat.

În realitate, vânătorii de munte reprezintă, poate, cea mai tenace și cea mai încercată dintre arme. Instrucția lor este dură, viața lor este aspră, misiunea lor este foarte complexă. Deși există opinia (justificată, de altfel) că vânătorii de munte au apărut odată cu Armata Română (este vorba de celebrele batalioane de vânători), adevăratul lor botez s-a înfăptuit în viforul Războiului nostru de Întregire. Cea mai aspră probă a vânătorii de munte o reprezintă lupta pe viață și pe moarte din vara anului 1917 pentru munții țării, pentru inima ei cea mai fierbinte. De atunci, din acele zile fierbinți de iulie 1917, pe culmile semețe ale Carpaților a izvorât și s-a durat legenda.

Așa se explică poate tenacitatea ieșită din comun a acestor trupe, căldura sufletească, respectul și cavalerismul. Pentru că vânătorii de munte români sunt luptători deosebiți, dar ei nu sunt duri și sanglanți, cum se întâmplă adesea să fie trupele speciale. Ei materializează, la cotele cele mai înalte, Filosofia poporului român – care este tolerant și bun la suflet –, respectul față de spațiu și de om, unitatea om-spațiu plin cu iubire. De aceea în sistemul instrucției vânătorilor de munte nu există încrâncenare, ci o mare dorință de a fi cel mai bun, de a atinge performanța, de a transfera din piatră în om și din om în piatră acest sentiment puternic al spațiului și al iubirii. Există deci un raționament extrem de simplu, care explică în cea mai mare măsură calitățile ieșite din comun ale vânătorilor de munte.

Din punctul de vedere al spațiului, munții au, pentru România, valoare strategică. Ea este dată atât de configurația lor circulară, de ultimul reduit în centrul țării, cât și de importanța lor cu totul deosebită în timpul acțiunilor militare.

Valoarea strategică a acestui spațiu montan nu este dată numai de ce ar putea să însemne el pentru un adversar oarecare, ci mai ales din faptul că munții noștri adăpostesc Transilvania, inima pământului românesc. Din acest motiv, filosofia vânătorilor de munte nu este una comună și nici una a unor trupe speciale de tip comando, cum se înțelege adesea, ci extrem de profundă și de gravă. În ea trebuie să se regăsească definiția vânătorilor de munte, ca trupe cu totul și cu totul deosebite pentru România. Vânătorii de munte sunt apărători ai trecătorilor și ai crestelor Carpaților, sunt străjeri ai spațiului transilvan, sunt supraveghetori ai spațiului montan, gat în orice moment să acționeze, atât pentru salvarea oamenilor din abrupt, în timpuri normale, atunci când se ivesc astfel de situații, cât și pentru alungarea diversioniștilor și inamicilor, în timpul tensiunilor sau conflictelor armate.

Istoria vânătorilor de munte se constituie astfel într-un suport necesar pentru reconsiderarea realistă a locului și rolului acestor trupe în structurile armatei române. Fiecare filă a sa este nu doar o realitate, ci și un argument. Vânătorii de munte, chiar în perioada primului război mondial, când și-au primit botezul focului, s-au dovedit a fi trupe de elită, cu o concepție modernă asupra războiului, care au înțeles și au practicat cu succes manevra și mișcarea. Și, să reținem, acest lucru se întâmpla într-o epocă a războiului pozițional. Între cele două războaie mondiale, ei s-au instruit potrivit acestui spirit ofensiv. Tactica lor este una de tip ofensiv, iar acțiunea lor este Curmarea unor raționamente inteligente și rapide. Ceea ce au făcut vânătorii de munte în Carpați și, în al doilea război mondial, în Bucovina, pe Nistru, pe Nipru și Bug, la Belosyorka și Melitopol, la Fedosia, Sudak și Sevastopol, în Caucaz, în Tatra și în Javorina reprezintă o urmare a instrucției lor în spirit dinamic, ofensiv, în respectul mișcării, în aplicarea eternului principiu al surprinderii.

Toată istoria vânătorilor de munte este o transpunere în practică a dinamismului, a cultului mișcării, a respectului față de spațiul înalt. Cu alte cuvinte, spațiul modelează acțiunea și nu doar obiectivul său strategic. A supune acțiunea în exclusivitate obiectivului strategic, indiferent care ar fi acela, înseamnă, de cele mai multe ori, a acționa brutal, a consuma resurse umane, a produce sau a suferi mari distrugeri, a plăti foarte scump. Și nu se știe dacă o astfel de filosofie va fi sau nu încununată de succes.

Simțim însă nevoia să atragem atenția că spiritul trupelor de vânători de munte nu este nici astăzi înțeles suficient. Dintr-un motiv sau altul, un astfel de spirit este neglijat, pe motiv că multidimensionarea războiului, sistemele de arme și acțiunea de tip rapid, la mare distanță, l-ar face desuet și inoperant. Dimpotrivă, tocmai în aceste condiții, spiritul în care s-au format și în care există trupele de vânători de munte din armata română este mai actual ca niciodată. S-ar putea să fie însă și altceva la mijloc. Probabil prezența puternică a trupelor de vânători de munte în armata română încă deranjează pe cineva. Pericolul este ca unii dintre noi să accepte cu ușurință unele sugestii în acest sens.

Vânătorii de munte nu sunt trupe pentru orice munți. Ei sunt trupe ale spațiului montan românesc, pentru Carpații pe care trebuie să-i slujească cu viața și cu iubirea, cu inteligența și curajul de a fi și a rămâne – pentru fiecare dintre noi, mereu – cel mai puternic și cel mai prețuit la noi acasă. Strategia națională a integrării în N.A.T.O. nu poate și nu trebuie să minimalizeze, sub nicio formă, acest spirit. Dimpotrivă, trebuie să-l întărească, el reprezentând o contribuție românească la noul concept strategic de unitate și stabilitate în multîncercatul spațiu european.

Istoria vânătorilor de munte nu trebuie privită doar ca o rememorare a faptelor, a jertfelor lor imense, ci și ca un suport al unui spirit, ca un instrument de evaluare a unor realități care, de multe ori, rămân în cenușiul nevederii unora, ca un îndemn la reflecție, ca o premisă adevărată, sigură și obiectivă pentru luciditatea raționamentelor naționale și militare ale prezentului și viitorului.

Gen. Bg. (rtr) dr. Gheorghe VĂDUVA

***

Existența zonelor muntoase pe teatrul european de acțiuni militare, creșterea amplorii spațiale și temporale a războaielor și conflictelor armate, cu extinderea lor în toate mediile naturale, perpetuarea sau apariția zonelor litigioase sau a liniilor de contact dintre beligeranți pe munți au facilitat constituirea unor trupe specializate, organizate, înzestrate și pregătite potrivit uzanțelor și nevoilor luptei în acest mediu.

Pionieratul în crearea unor astfel de trupe l-au avut statele pe al căror teritoriu zonele muntoase cuprindeau arii destul de întinse: Elveția, Italia, Franța, Austria și Germania, țări care au tangență sau sunt incluse în lanțul muntos al Alpilor.

La două săptămâni de la emiterea ordinului Marelui Cartier General nr. 294, din 3 noiembrie 1916, Corpul Vânătorilor de Munte, cu 4000 de oameni, înarmați cu câteva puști și căruțe și cu un număr foarte redus de cai rechiziționați de la tramvaiele Capitalei, părăsea în grabă Cotroceniul, sub presiunea puternică a trupelor germane. După o lună de zile de marș pe jos, timp în care s-au parcurs aproape 500 km, vânătorii de munte au ajuns în însângerata și înfometata Moldovă, la Târgu Neamț, desculți și flămânzi, dar cu un moral ridicat și mândri de condiția și numele lor.

Din data de 3 noiembrie 1916 începe adevărata istorie a vânătorilor de munte din România, iar din Târgu Neamț, în iulie 1917, ei pleacă la luptă pentru dezrobirea neamului românesc de sub ocupația Germano-Austrico-Ungară.

Cronicarii consemnează la loc de cinste că în anul 1923 au apărut primele două mari unități de profil – Divizia 1 Vânători de Munte, la Brașov, și Divizia 2 Vânători de Munte, la Bistrița –, că s-a consolidat poziția acestora în cadrul sistemului militar românesc, că s-au bazele instrucției la munte și s-au adoptat norme, reguli și principii privind lupta în munți.

Concepția întrebuințării trupelor de vânători de munte s-a materializat către sfârșitul perioadei interbelice, cu prilejul desfășurării unor mari manevre ale armatei române, spre frontierele amenințate, în primăvara anului 1937, când din cele două divizii de munte (D. 1 și D. 2 V.M.) s-au constituit Bg. 1, 2 și 3 Mixte Munte, în subordinea Comandamentului Trupelor de Munte, cărora, în anul 1939, li s-a adăugat Bg. 4 Mx.M., nou înființată.

Anul 1941 constituie un moment de referință în istoria României, a armatei sale și a trupelor de vânători de munte. Războiul de coaliție pe care urma să-l ducem alături de Germania avea drept obiectiv eliberarea ținuturilor românești cotropite de ocupantul sovietic, la care întreaga națiune a răspuns cu mult entuziasm și a acționat exemplar și unitar.

Ordinul generalului Antonescu transmis armatei în noaptea de 21/22 iunie 1941 răspundea clar nevoilor realizării idealului național: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte! Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți! Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voivodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre!”

Cu aceste îndemnuri în inimă și în suflet, în ziua de 3 iulie 1941 Corpul de Munte, cu Bg. 1, 2 și 4 Mx.M., a trecut la ofensivă în Bucovina, pentru eliberarea acestui vechi ținut românesc.

În primele luni de la începutul războiului, Corpul de Munte a reușit să realizeze dezideratele moderne ale unei noi doctrine, parcurgând prin lupte grele, desfășurate numai în câmpii și mlaștini, pe drumuri desfundate, cu forțarea succesivă și din mișcare a mai multor cursuri de apă din sudul Uniunii Sovietice, aproape 2000 de kilometri, consfințind prin viețile a mii de eroi și a mai multor batalioane o nouă concepţie, aceea a războiului de mișcare.

Drumul de luptă al vânătorilor de munte n-a fost presărat cu flori, nu s-a mers numai din victorie în victorie. În campaniile celui de-al doilea război mondial, vânătorii de munte au suferit numeroase și dureroase înfrângeri, datorită în principal raportului de forțe net favorabil adversarului în unele momente ale luptelor. Atunci când în fața acestora acționau mase mari de tancuri și de blindate, când adversarul sovietic dispunea de mari cantități de artilerie, iar infanteria era „cât frunza și iarba”, cu tot eroismul și profesionalismul, vânătorii de munte români au trebuit să se recunoască învinși.

Al doilea război mondial încheiat în 12 mai 1945 a costat viața a peste 74000 de vânători de munte, ale căror morminte se găsesc presărate pe tot drumul lor de luptă, din nordul României, în Bucovina, Basarabia, Ucraina, Crimeea, Caucaz, Moldova, Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, dovedind lumii întregi că au fost cele mai bune trupe ale armatei române. Ei nu s-au jucat de-a războiul, fiindcă acolo unde au acționat, adversarul a simțit din plin capacitatea, profesionalismul, tenacitatea și puterea lor.

Intrând în situație operativă la acoperirea frontierei de nord a României la 15 martie 1939, participarea lor la lupte s-a întins pe durata a șase ani și două luni, într-un spațiu ce a măsurat o adâncime de peste 3000 km.

Acești 74208 vânători de munte eroi, căzuți pe front, și-au dat viața cu credința că și-au făcut datoria față de țară, dar și cu sufletul neîmpăcat că au murit departe de ea.

Întregul itinerar de glorii, de lupte și de sacrificii al vânătorilor de munte în al doilea război mondial a fost însoțit de refrenul lor drag, cântat în România și până în îndepărtatul Caucaz sau în Cehoslovacia: Vom lupta până la moarte/ S-apărăm acest pământ,/ Chiar de sufletele noastre/ Vor intra într-un mormânt.

Așa s-a încheiat participarea vânătorilor noștri de munte la al doilea război mondial.

O perioadă distinctă o reprezintă intervalul 1945-1961 și continuarea luptei pentru supraviețuirea vânătorilor de munte cu un adversar mult mai puternic decât cel întâlnit pe front – aliatul sovietic –, care-și propusese lichidarea definitivă a acestor trupe.

Încet, dar sigur, U.R.S.S. și-a atins scopul: în anul 1961, din structurile armatei române dispărea și ultima mare unitate de profil, Brigada 2 Vânători de Munte, ce-și avea sediul în Brașov.

O coincidență a istoriei a făcut ca exact la 3 ani și șase luni de la desființare (14 aprilie 1961-14 octombrie 1964) aceleași personalități din conducerea politică și militară a României să semneze actul de reînființare a primei mari unități de vânători de munte în structurile armatei (Bg. 2 V.M.), de fapt ultima din cele patru brigăzi (divizii) care supraviețuise până în momentul desființării. Acest act a fost unul de dreptate, care a reînnodat speranțele românilor în apariția pe plaiurile noastre muntoase a apărătorilor lor tradiționali, de fapt a celor mai iubite și mai îndrăgite trupe din România în general și din Transilvania în special.

Vânători de munte, prin istoria lor, doresc să amintească posterității că integritatea teritorială a țării noastre nu poate constitui subiect de negociere și că apărarea ei este datoria sfântă a fiecărei generații, datorie care nu încetează decât odată cu viața.

Cu ocazia Zilei Vânătorilor de Munte, aducem în primul rând un omagiu tuturor celor care au servit în această armă și care acum nu mai sunt printre noi!

În același timp, adresăm un călduros „LA MULȚI ANI!” tuturor militarilor activi, în rezervă și în retragere care poartă sau au purtat însemnul Florii de Colț, precum și familiilor acestora!

Preşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna

Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU

Distribuie articolul:  
|

CULTURA

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.