Interviu cu psihologul clinician Consuela Banciu

„Nu știu să fac nimic bine”. „Nu știu ce caut eu aici”. „Am avut doar noroc”. „Nu sunt suficient de bun/deștept”. „Nu sunt valoros”. Acestea sunt convingeri care răsună involuntar și constant în mințile celor care cred că nu își merită succesul sau realizările proprii, se îndoiesc de abilitățile lor sau consideră că sunt lăudați pentru calități pe care nu le au și care se tem că vor fi descoperiți drept niște „impostori”. De aici și numele sub care s-a reunit această problemă psihologică: sindromul impostorului. Chiar dacă nu este o tulburare mintală, acesta poate să ducă la probleme serioase, precum  depresie, anxietate, pierderea relațiilor. În rândurile următoare, puteți citi un interviu cu psihologul clinician din Sfântu Gheorghe, Consuela Banciu, în care a vorbit pe larg despre acest sindrom destul de răspândit. 

– Ce este „sindromul impostorului”?

– Conștienți sau nu, avem fiecare la bază, o hartă mentală despre noi înșine. Imaginea de sine reprezintă propria concepție despre ce fel de persoană suntem, devenind piatra de temelie a întregii noastre personalități. În consecință ajungem să ne comportăm precum persoana care credem că suntem. Și pentru că acțiunile și emoțiile noastre ajung să fie în concordanță cu imaginea de sine, iar în ciuda realizărilor pe care le avem, credem că nu merităm succesul obținut, apare insatisfacția legată de propria persoană și ne domină un sentiment de nesiguranță. O permanentă îndoială de sine, un sentiment de inadecvare, în ciuda unei activități reușite, incapacitatea de a simți satisfacție, bucurie cu privire la un meritat succes, convingerea că nu suntem suficient de buni și că vom fi „demascați” reprezintă un tipar psihologic, denumit: „fenomenul impostorului” sau „sindromul impostorului”. Nu este o boală, nu are o încadrare medicală și nu este o anormalitate. Este, cum am spus, un tipar după care funcționăm, o voce critică, dacă vreți, ce ne ghidează și pedepsește, posibil întocmai vocii părintelui din copilăria noastră, care ne-a transmis în mod repetat (intenționat sau nu) că suntem lipsiți de valoare. Unele studii de specialitate arată că fenomenul este asociat cu depresia, stima de sine sau anxietatea, altele susțin că ține exclusiv de factorii de mediu și familiali, respectiv de ceea ce ni s-a inoculat/transmis în perioada copilăriei noastre de către persoanele de atașament (părinții). Așadar, e în strânsă legătură cu câtă încredere pornim la drum și în ce măsură am fost încurajați de persoanele din viața noastră. Sentimentul de impostură este unul foarte de comun.  Mai mult de 50 la sută din oameni nu pot scăpa de sentimentul că nu își merită succesul, realizările sau că ideile și aptitudinile lor nu sunt demne de atenția celorlalți. 

Deseori, sindromul impostorului și perfecționismul sunt asociate. Comportamentele perfecționiste implică setarea unor obiective foarte înalte, nerealiste, iar când acestea nu sunt atinse, gândurile și comportamentele autodistructive ajung să pună la îndoială capacitățile şi calitățile personale. Confruntarea cu un eșec declanșează o diminuare a încrederii în sine și apariția unui sentiment de rușine. 

Sentimentul de impostură se regăsește în comportamentul compulsiv de autoperfecționare, în tendința de a face nenumărate specializări, cursuri, chiar dacă nu sunt neapărat necesare. Acestea din convingerea că trebuie dovedit în permanent, persoana să fie extrem de bine pregătită.

Cei afectați de acest fenomen al impostorului sunt cele care au, de regulă, rezultate foarte bune,  vor să facă mai mult decât au făcut, totuși, nu reușesc să accepte sau să interiorizeze succesul lor și simt că nu-l merită. Ei se află la polul opus, cel al „experților”, care au o imagine de sine supraevaluată și au impresia că le știu pe toate și că îi păcălesc pe toți cu potențialul lor intelectual. Persoanele cu sentimentul impostorului pun succesul mai degrabă pe seama norocului și nu a abilităților proprii. Teama lor este că nu se ridică la nivelul așteptărilor celorlalți și că aceștia ar putea descoperi, la un moment dat, „înșelătoria” lor. Este o formă actualizată a nesiguranței. 

– Cum se manifestă?

– Cei cu sindromul imposturii au un set de convingeri exagerate, conform cărora nu merită succesul sau realizările proprii, se îndoiesc de abilitățile lor sau consideră că sunt lăudați pentru calități pe care nu le au. În consecință, se tem că vor fi descoperiți drept niște „impostori”.

La nivel cognitiv apar gânduri și convingeri precum: „nu știu să fac nimic bine”, „nu știu ce caut eu aici”, „am avut noroc să…”, „nu sunt suficient de bun/deștept, nu sunt valoros”, „nu merit să…”.  

La nivel de emoții sindromul impostorului se asociază cu teama de eșec și este însoțit de frustrare, dezamăgire față de propria persoană, rușine, îndoială, vină, teama constantă de a nu greși, de a se ridica la înălțimea cerințelor celorlalți.

La nivel comportamental oamenii aceștia muncesc mult, depun eforturi să facă lucrurile cât mai bine, și dacă e posibil fără greșeli, pentru a nu primi feedback negativ, urmăresc perfecțiunea. Cel mai des evită să vorbească despre temerile lor, pentru că le e frică de faptul că acestea vor fi confirmate.

– De unde apare el?

– O predispoziție a sentimentului de impostură îl regăsim la persoanele care provin din familii unde părinții au fost deosebit de critici și autoritari. Părinți care au refuzat încurajarea, deoarece ambițiile copiilor lor nu s-au potrivit cu așteptările familiei. Copleșiți de propria nesiguranță, unii părinți minimizează și critică succesele copiilor lor pentru a-i coborî la nivelul propriilor insecurități. Atunci când copiii ajung să depășească așteptările și nivelul familiilor lor, rămân cu un sentiment de nesiguranță generat de succesul lor. Acești copii deveniți adulți se vor întreba de unde vin realizările lor și se vor îndoi de propriile lor rezultate. 

Fenomenul se conturează, astfel, în copilărie, atunci când mediul familial în care au crescut a fost dominat de așteptări prea înalte sau inadecvate, cu privire la realizări și standarde de perfecțiune. A crește și a te dezvolta într-un mediu în care ai fost mai degrabă criticat, judecat și anulat în acțiunile tale decât văzut, admirat, validat și încurajat, are ca efect dezvoltarea unui sentiment că nu ești niciodată suficient de bun pentru a primi iubirea și aprecierea celor față de care te simți atașat. Și acest tipar se perpetuează ulterior în relațiile de orice natură. Se naște convingerea (falsă) că doar dacă reușești, dacă ești cel mai bun, poți menține o relație cu celălalt și doar astfel poți fi văzut, admirat și iubit. Sprijinul emoțional este vital pentru buna funcționare a oricărui copil, iar el își va crea speranțe și iluzii necesare supraviețuirii sentimentului de sine. Iluzia pe care o creează este că părinții au potențialul de a-l iubi, fapt care îi va permite să se iubească pe sine, însă nu pentru ceea ce el reprezintă, ci doar pentru realizările sale. Privat de hrana emoțională necesară creșterii psihice, copilul devenit ulterior adult se va concentra pe „hrana” care i-a lipsit și își va organiza viața și relațiile în jurul satisfacerii acestei nevoi emoționale. Nevoia nesatisfăcută nu dispare, ea așteaptă să fie exprimată. În felul acesta, orice reușită obținută în viața de adult va fi asociată cu nevoia, căutarea și speranța constantă de a primi iubirea și admirația celuilalt pe care nu a primit-o în copilărie.

– Este un „impostor” în fiecare persoană sau sunt doar anumite persoane care pot să se regăsească în acest sindrom?

– Acest tipar psihologic se regăsește la aceia pentru care validarea celor din jur, încă din copilărie, devine o busolă interioară ce întreține nevoia de a se agăța de ceilalți pentru a avea o personalitate organizată. „Sunt capabil, sunt bun pentru ceea ce sunt” devine „sunt valoros doar dacă realizez ceva”. În spatele înțelegerii raționale că succesul e meritat, se ascunde un sentiment de încredere în sine scăzută și o teamă de a eșua, de a fi criticat sau judecat.

– E nevoie de ajutorul specialistului pentru a trata acest sindrom? Sau când devine problematic încât ar trebui să apelăm la specialist?

– Sindromul acesta nu este o tulburare mintală, însă reprezintă o reală problemă psihologică. Atunci când sentimentul de impostor este accentuat, persoana se autosabotează și nu are cum să se aprecieze. A rămâne blocat în tipare de gândire disfuncționale, poate să ducă la probleme serioase, precum  depresie, anxietate, pierderea relațiilor etc. deoarece sunt părți psihice, care nu ajută deloc individul, ba dimpotrivă, el nu se va accepta așa cum este și va rămâne incapabil să se bucure de momentele sale de succes. Este nevoie de un proces psihoterapeutic în care „impostorul” să-și construiască valoarea și încrederea în sine, dar și în ceilalți, precum și să învețe comportamente noi, prin care să fie mai încrezător în el însuși. Într-un demers psihoterapeutic te întorci la rădăcinile copilăriei pentru a afla dacă sindromul are la bază atribuirile părinților, respingeri, atitudini ostile, lipsa protecției, neputința și pentru a obține claritate privind propria identitate. Identitatea traumatizată se va vindeca și sindromul impostorului se va diminua treptat.

– Pot și copiii să sufere de sindromul impostorului?

– Sindromul impostorului își are rădăcinile în copilărie. Copiii care se dezvoltă într-un mediu familial autoritar, în care se pune un accent foarte mare pe succes sau care primesc mesaje contradictorii de la părinți -sunt foarte lăudați, apoi imediat criticați- au un risc mai mare de a se confrunta cu sindromul impostorului.

– Părinții pot face ceva pentru a-i proteja de un astfel de sindrom?

– Părinții să își accepte copiii așa cum sunt, să le seteze așteptări în concordanță cu nivelul lor de dezvoltare și cu abilitățile lor, să-i încurajeze în exprimarea emoțiilor. Adică să le vorbească  despre ceea ce simt și gândesc, astfel, copiii vor învăța identificarea corectă a propriilor lor emoții. Pe lângă ușurarea pe care le-o aduce externalizarea emoțiilor, e importantă validarea capacităților copiilor. E necesar ca părinții să fie conștienți de faptul că lipsa de validare a copilului precum și inocularea unui sentiment de insecuritate, poate să ducă la formarea unei imagini de sine deformate, stimă de sine scăzută și neîncredere în propria persoană și îndoială cu privire la succes și realizări.

– Dar noi, adulții? Cum ne putem proteja de sindromul impostorului?

– Felul în care ne privim pe noi înșine nu poate fi schimbat cu citate motivaționale, iar forța voinței nu este suficientă. Pentru schimbare e nevoie de o experiență în relație, de un celălalt, împreună cu care să poată fi dezvoltate noi tipare emoționale și relaționale, altele decât cele greșite învățate în copilărie și care provoacă dificultăți. Până la urmă, cum arătam mai devreme, imaginea de sine este felul în care ne vedem pe noi înșine. Iar aceasta se formează în urma unor experiențe relaționale, la început cu părinții noștri și ulterior cu persoanele din mediul social. Nimeni nu se naște cu sentimentul de impostură, de nesiguranță el se formează într-o relație.

Nu putem schimba ce nu înțelegem. Astfel că, dacă suferim de sentimentul impostorului, înainte de a ne întreba „cum să ne schimbăm?”, mai util ar fi să ne gândim „de ce suntem așa cum suntem, de ce simțim așa cum simțim?” și să găsim răspunsuri cu ajutorul cărora putem privi în spatele „cortinei”, pentru a afla cine suntem cu adevărat și cine vrem să devenim.

„Pagina psihologului covăsnean” este compusă dintr-o serie de articole, prin care încercăm să aducem cititorilor informații care să îi ajute în viața de zi cu zi de la experți din domeniul psihologiei, așa cum este psihologul clinician Consuela Banciu, și, totodată, să îi familiarizăm cu munca acestora. Prima parte a seriei s-a axat pe expertiza clinică judiciară, o latură a psihologiei judiciare, și a avut patru episoade, publicate în perioada 5 – 26 februarie. Am continuat demersul cu interviul despre „burnout”, numit „Aud din ce în ce mai mulți oameni care spun că oboseala psihică și fizică devin tot mai greu de dus”, publicat în ediția din 1 aprilie, respectiv cu un interviu despre impactul pandemiei în viețile noastre, „S-au intensificat ipohondria și paranoia”, publicat în 23 aprilie. Un interviu despre depresia post-natală, numit „Atunci când simt că ceva nu este în regulă cu ele, mamele ar trebui să rupă tăcerea”, a fost publicat în 30 aprilie. 

Dacă aveți sugestii de teme pe care ați vrea să le citiți prin intermediul acestei rubrici, vă rugăm să ne scrieți e-mail la adresa: iulia.draghici@comparty.org.