Dacă aruncăm o privire fugară asupra lumii, putem desprinde rapid concluzia că, peste deruta care împânzește mapamondul, domnește un val de neîncredere generală. Oamenii par să nu mai poată crede în nimic. De la instituții de stat, la politicieni, profesori și medici, toate devin subiecte pentru povești conspiraționiste, menite să alimenteze un fel de teamă generală care adesea îi costă pe oameni mai mult decât își dau seama. 

Uneori, când vine vorba de neîncrederea în medici și spitale, prețul pe care îl plătesc oamenii este însăși viața, căci din cauza temerii că în spitale nu mai există etică profesională – o teamă accentuată până la limita extremă pe durata pandemiei de COVID-19 – ei ajung prea târziu la medic și nu mai pot fi salvați.

În încercarea de a diminua pe cât posibil această neîncredere, lansăm astăzi campania „Povești din spital”, în cadrul căreia vom aduce mai aproape de oameni alți oameni: pe cei care luptă pentru sănătatea fiecărei persoane care trece vreodată pragul Spitalului Județean de Urgență „Dr. Fogolyán Kristóf” Sfântu Gheorghe. Dincolo de provocările la care îi expune sistemul medical din România, acești oameni reușesc să rămână empatici și să își facă treaba cu răbdare și profesionalism.

Un exemplu în acest sens este Cristina Druga

Infirmieră la secția Chirurgie din cadrul Spitalului Județean, Cristina Druga este o femeie caldă, blândă și grijulie, pentru care meseria pe care o practică de peste două decenii a devenit un mod de viață. Balsam pentru oamenii aflați în suferință, Cristina are o poveste de viață profesională în care îndemânarea fuzionează cu calitatea rară de a fi om. 

De la fabrica industrială, la îngrijirea pacienților

Cristina Druga nu a lucrat dintotdeauna în spital. Inițial, a fost angajata unei fabrici care, după un timp, s-a închis, obligând-o astfel să își caute un alt loc de muncă. Cum destinul i-a scos în față postul de infirmieră, ea a decis să facă acest pas, fără să știe prea multe despre ce ar fi presupus munca respectivă. 

În anul 2000, după un concurs și un stagiu de practică, Cristina a început să lucreze la Ginecologie pentru ca, doi ani mai târziu, să se mute la Chirurgie, unde este și astăzi. „Am avut ceva de învățat, ne-au testat și așa am intrat. Am avut și o probă practică. Am învățat cu timpul. Am avut colege foarte bune, infirmiere, care m-au învățat și mi-au arătat ce nevoi are pacientul și ce trebuie să facem pentru el ca să se simtă bine,” își amintește Cristina Druga. 

Infirmiera – între îngrijire fizică și alinare sufletească 

Există oameni care fac confuzie între rolul infirmierei și cel al unei asistente medicale. În realitate însă, aceste roluri sunt destul de diferite. În timp ce asistentele administrează tratamente și perfuzii, infirmierele sunt cele care petrec cel mai mult timp cu pacienții. Ele le sunt alături, zi și noapte, în momentele cele mai dificile, în care sunt cei mai vulnerabili și în care starea de sănătate îi obligă să permită accesul unei alte persoane în cele mai intime aspecte ale vieții lor. Așa se face că, atunci când e la serviciu, Cristina schimbă așternuturi și haine, spală bolnavii, le schimbă scutecele, îi ajută să se ridice, le dă să mănânce, uneori cu lingurița, sau le umezește buzele. 

Tot Cristina este cea care le urmărește pacienților evoluția, le monitorizează reacțiile și eventualele secreții, fiind mereu atentă la orice gest sau orice tip de reacție. De la un vaiet la o tuse neobișnuită, toate sunt pentru ea niște semnale că omul respectiv se simte rău sau se îndreaptă către vindecare. După spusele ei, în cei 20 de ani de lucru în spital a învățat deja să își dea seama după expresia feței când un pacient are o  durere sau o nevoie pe care nu îndrăznește să o comunice. 

„La noi, la Chirurgie, majoritatea sunt oameni în vârstă. Cred că 20% avem tineret, restul avem oameni în vârstă; și îmi place foarte mult să lucrez cu oamenii în vârstă și să le alin durerile. Adică să fiu lângă ei. Mi-a plăcut din primele zile și am rămas pe Chirurgie de 22 de ani; și-o practic până în ziua de azi. Noi suntem lângă pacienți atunci când se internează, îi pregătim pentru operație. La noi, la Chirurgie, sunt foarte multe operații, zilnice, 10-15, sunt fel și fel de intervenții chirurgicale, vasculare, urologie, pacienții trebuie pregătiți. Noi îi pregătim pentru operații. Mulți trebuie bărbieriți acolo unde o să aibă intervenția chirurgicală; noi îi bărbierim, le facem toaleta, îi ajutăm să se dezbrace, că sunt oameni în vârstă, nu pot să ridice o mână sau un picior. Îi ajutăm, îi dezbrăcăm, îi îmbrăcăm în pijamale, în haine de spital și îi pregătim pentru operații”, vorbește Cristina în detaliu despre munca ei, care, deși o solicită enorm, nu o determină să se lamenteze, să își piardă răbdarea sau să refuze să spună o vorbă bună unui om aflat în durere. 

Mereu în alertă pentru viață

Cum fiecare caz e diferit, orice tură pentru Cristina, ca și pentru oricare altă infirmieră, este plină de imprevizibil și necesită de multe ori reacții și acțiuni spontane și rapide, căci uneori, câteva secunde până la o intervenție pot face diferența între viață și moarte. 

„Am avut pacienți care au făcut stop cardiac și a trebuit să fugim după asistentă să intervină urgent. (...) De-aia suntem noi, ca să-i observăm. (…) Că eu fug la asistentă, asistenta vine cu doctorul și, în câteva minute, deja pacientul primește primul ajutor”, vorbește infirmiera despre luptele pentru viață și moarte pe care le dă alături de colegii de echipă de la Spitalul Județean. 

După asemenea emoții, nici nu e de mirare că cea mai mare satisfacție a muncii ei este să vadă că oamenii sunt salvați. „Am avut și cazuri foarte bune când, după stop cardiac, au trăit. Și am fost foarte mulțumită sufletește”, mărturisește Cristina.         

Povești despre pacienți care îi alimentează sufletul 

În cei 20 de ani de muncă pe post de infirmieră, Cristina a trăit poveștile a sute, poate chiar mii de oameni. Pe unele le-a uitat, pe altele le poartă în suflet. Cu empatia care o caracterizează, Cristina a găsit mereu o vorbă de alinare, încurajare și speranță, ceea ce a condus în mod natural la crearea unor legături mai strânse cu unii dintre pacienți. 

O poveste impresionantă pe care ne-a relatat-o este cea a unui bătrânel (așa îl alintă ea) de 84 de ani, pe care l-a îngrijit după operație. Impresionat de căldura și bunătatea care îi transpiră Cristinei prin toți porii, bătrânul a rugat-o să îi viziteze familia după externare. Ce a urmat este demn de paginile unui roman.

„Am avut multe cazuri în care pacienții au plecat pe picioarele lor și au zis «Dați-mi voie să vă pup că ați fost lângă mine și m-ați ajutat și m-ați îngrijit» - și asta mă mulțumește foarte mult, sufletește. Când văd că un pacient pleacă mulțumit, și eu sunt mulțumită. Eu o fac pentru ei. (...) Dar am avut un pacient de vreo 84 de ani – știu că soția avea 84 de ani. A fost operat. I se făcuse anus contra naturii. Mno… am ajuns la dânsul în sală după ce a fost adus din reanimare, l-am ajutat să se îmbrace, să îi fac toaleta… Dar omul așa de marcat a rămas de cum am făcut și ce am făcut pentru el, că tot timpul mă cerea pe mine. «Unde e doamna aia care m-a ridicat din pat?», zicea. Și, mergând zilnic la dânsul și îngrijindu-l, când se plece acasă, zice: «Mi-ar plăcea să veniți să-mi cunoașteți familia și să veniți și la noi acasă». «Bine, zic, dacă o să am un timp, o să vin». Deci, cu dânsul am avut o relație și am și continuat-o până a murit. Gândiți-vă că atunci când a murit, nepotul dânsului m-a sunat și a zis, fiind maghiar, «Cristina néni, a murit bunicul, l-am găsit mort. Ce să fac? Nu veniți să îl  îmbrăcați?». «Stai liniștit că vin să-l îmbrac. Tu între timp sună la cine trebuie să suni, la medic, la salvare, să constate decesul și eu imediat ajung la voi și îl îmbrac». Ei, asta m-a marcat pe mine, că am ajuns să îl îmbrac și atunci. Și era un domn foarte educat, micuț, că îl cuprindeam cu două brațe. Atunci am plâns foarte mult cât l-am îmbrăcat, știind și cât a suferit, că a fost bolnav de cancer. A fost foarte greu”, povestește Cristina cu lacrimi în ochi, copleșită de dureroasa amintire, precizând totodată că după moartea bătrânului, a rămas prietenă și cu soția acestuia. 

O meserie care schimbă perspectiva asupra vieții

Lucrul zilnic cu pacienții suferinzi i-a schimbat Cristinei Druga perspectiva asupra vieții. Ea a învățat să prețuiască sănătatea și să vadă dincolo de lucrurile materiale. „Nimic nu e mai important ca sănătatea. Dacă o ai, le poți face pe toate. Dacă o pierzi, nimic nu mai contează”, spune ea cu înțelepciunea acelor oameni care fac totul din chemare. 

Adevărul este că, pentru a fi infirmieră, ai nevoie ca în suflet să îți fi fost presărată acea sămânță care să crească în tine nevoia de a te învinge pe tine cu scopul de a-i ajuta pe ceilalți. Vorbind cu entuziasm despre meseria pe care o practică de atâta timp, Cristina Druga spune: „Am făcut-o cu mare drag și încă o fac cu inima largă și cu același drag. Nimic nu m-ar determina să schimb meseria asta. A fost o perioadă când chiar mă gândeam să mă mut pe altă secție, pentru că am avut probleme medicale, am fost operată. Dar am rămas aici pentru că mie îmi place să lucrez cu bătrânii. Îi îngrijesc ca pe propria mea mamă. Le citesc suferința în ochi și le alin durerile cum pot. Niciodată nu mi-a fost silă. Fac totul cu drag, cu plăcere. Și pacienții simt asta. Pacientul simte când ești acolo din obligație sau din vocație. Eu am înțeles că oamenii au nevoie de mine și asta mă motivează să continui. Am obosit uneori, dar n-am renunțat. Nu mă lasă sufletul. Dacă un pacient strigă, nu pot să nu mă duc și să fiu surdă la durerea lui”.

Credința în Dumnezeu, principala sursă de bucurie și putere

Deși meseria de infirmieră implică o doză mare de empatie și bunăvoință, ea cere totodată și multă forță interioară. Această forță îi vine Cristinei Druga de la Dumnezeu. „Am o credință foarte mare în Dumnezeu. Sunt catolică. Cu religia asta m-am născut și și cu ea sper să mor. Credința și încrederea m-au ajutat în tot. Dacă noi reușim să salvăm un pacient, cum v-am povestit, de un stop cardiorespirator și, a doua zi când mă duc în tură de noapte și aud că încă mai trăiește pacientul ăla pe care l-am salvat, atunci eu cred că e mâna lui Dumnezeu. Normal că am încercat și noi, ca personal, să-l ajutăm, dar e și mâna lui Dumnezeu cea care l-a salvat. Pentru că Dumnezeu e acționat de noi”. 

Un mesaj pentru oameni

E limpede așadar că, dincolo de munca grea și provocările zilnice, Cristina rămâne optimistă și își dorește ca oamenii să aibă mai multă încredere în personalul medical. De aceea, ea le transmite tuturor un mesaj cald, simplu și sincer, așa cum este și ea „Oamenii să vină cu încredere la doctor! Să nu aștepte până e prea târziu și să știe că, indiferent de vârstă sau de boală, noi suntem aici pentru ei”.

Cunoscându-i povestea și modul de raportare la lume și viață, nu este deci exagerat să afirmăm despre infirmiera Cristina Druga că este exemplul viu că, dincolo de aparatură și tratamente, medicina înseamnă suflet și că o vorbă bună și o mână întinsă la timp pot face diferența dintre suferință și alinare. În definitiv, când se trage linie, ceea ce rămâne nu sunt doar eforturile fizice, ci mai ales recunoștința unui pacient care, la externare, îți strânge mâna și îți spune: „Mulțumesc că mi-ai fost alături”.