Interviu cu Nicholas Cațianis, actor la Teatrul „Andrei Mureșanu”, despre teatru, timp, empatie și curajul de a rămâne prezent

În 27 martie, lumea întreagă celebrează acea artă care ne face să simțim, să înțelegem și, uneori, să ne regăsim. Este vorba, desigur, despre teatru. Pentru cine nu știe, Ziua Mondială a Teatrului nu este doar un omagiu adus actorilor, regizorilor și celor din culise, ci și o invitație la reflecție asupra rolului pe care teatrul îl joacă în societate – ca spațiu al dialogului, al empatiei și al transformării.

Cu acest prilej, am stat de vorbă cu Nicholas Cațianis, un actor de 32 de ani al Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, care poartă în el o combinație rară de sensibilitate, forță interioară și conștiință socială. 

Nicholas provine dintr-o familie multietnică, greacă și italiană – iar numele său, Cațianis, în greacă, se traduce sugestiv: „Stai, Ioane!”. 

Pe lângă teatru, Nicholas Cațianis face și bijuterii, creații prin care pare că se exprimă pe sine. Este o fire deschisă spre oameni și nu ezită să vorbească fără ocolișuri despre nedreptățile lumii, militând pentru pace, dreptate și solidaritate. Cațianis predă, de asemnea, cursuri de actorie la Liceul de Artă „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe și, în linii mari, este actor care nu se vrea vedetă, dar care devine, inevitabil, un reper.

Pentru că vorbim despre teatru, prima întrebare ar fi: cum se vede teatrul în contextul de azi, în care toți ne simțim amenințați de inteligența artificială?

E foarte bună întrebarea. Nu cred că suntem amenințați din punctul de vedere al redării artistice, în sensul în care nu cred că vom fi înlocuiți foarte curând cu holograme sau că imaginea noastră va fi proiectată doar video. Nu cred că va muri arta actorului sau arta regizorului. Cred, în schimb, că AI-ul poate dezvolta foarte mult teatrul, mai ales pe partea de vizual, de scenografie, și cred că e, poate, printre puținele meserii care pot să conlucreze cu AI-ul. Eu nu mă simt amenințat de AI, adică nu cred că va accepta publicul sau se va schimba paradigma într-atât, încât să meargă la teatru să vadă imagini cu oameni vii, dar de fapt, sentimentul să nu mai fie.

Și totuși, dacă vorbim despre oamenii care cresc în această generație dominată de virtual și AI, mai au ei nevoie de teatru?

Nu știu dacă o să mai fie o nevoie atât de mare de teatru în curând, dar „în curând” zic 30, 40, 50 de ani – deși istoria ne-a arătat că, prin orice perioadă nasoală prin care am trecut noi ca omenire, teatrul a fost un pansament foarte bun. Nu cred că vom abandona teatrul foarte curând, dar în același timp, e o întrebare pe care mi-o pun și eu, dacă chiar mai avem nevoie de teatru, sau publicul are nevoie de teatru, sau societatea are nevoie de teatru, că mă uit ce se întâmplă în America, cum Trump a dizolvat Departamentul de Educație… Adică, sunt multe lucruri care pot să dispară din cauza unor nebuni, dar cred totuși că lucrurile vor reveni la o normalitate – dar nu știu exact. Normalitatea e subiectivă. În orice caz, în comunitatea din Sfântu Gheorghe, mi se pare foarte important teatrul și viața culturală.

Comparativ cu alte comunități?

Nu neapărat. Adică, nu cred că putem să definim noi importanța, cât publicul care cere și vine în fiecare seară la teatru. Pe mine asta m-a atras la Sfântu Gheorghe, că e un oraș foarte cultural și are un public foarte bun, inteligent și cald. Mă deranjează foarte tare când aud oamenii din țară care zic că jucăm la 50 de oameni sau că e o sală mică. Dar mi se pare atât de important ce se întâmplă aici, în teatrul de aici, și ușor, ușor, am ajuns să mă identific sau să înțeleg cumva ce înseamnă să fii la „Andrei Mureșanu” și să fii actor aici.

Și ce înseamnă?

Mult. Dar mult în sensul pozitiv.

Câteva aspecte?

Dacă tot vorbeam de comunitate, mi se pare important ce am simțit eu venind aici. Poate e foarte des folosit – prea folosit deja! – cuvântul „familie”, dar din anumite puncte de vedere suntem ca într-o familie. Că o familie nu înseamnă doar lucruri bune. Adică, sunt și suișuri, și coborâșuri într-o familie. Nu toate mesele, duminica în familie, sunt cele mai fericite, dar tot familie rămâi. A doua zi, lucrurile se aranjează și…

Uite, noi avem recuzita, eu îi mai zic „bucătărie” din când în când, pentru că este și un aragaz acolo, și mi se pare atât de frumos și de important că ne întâlnim cu toate departamentele – cabiniere, recuzitere, oamenii de la tehnic, suntem toți împreună, bem cafea și după aceea toți intrăm în sală. Faptul că ne întâlnim și dincolo de scenă, chiar dacă suntem la treabă, mi se pare că reușește să creeze sentimentul ăsta de echipă, pe care oamenii, atunci când ne văd în turnee, îl remarcă. Și tot timpul ne spun: „Parcă sunteți o familie”.

Profit de prilej să te întreb: cât de important este tehnicul într-un teatru?

În orice teatru, e foarte important tehnicul. De pildă, tehnicul de la Sfântu Gheorghe e mai important decât credem noi. Știu că ce spun pare de parcă totul e roz aici. Nu e totul roz. Nici nu are cum. Mi s-ar părea și super plictisitor să fim într-o perfecțiune. Dar ce simt, de când am venit în teatru și până în momentul prezent, e că nu vin la serviciu. Că îmi place proiectul sau că nu îmi place proiectul, asta e una. Dar oamenii cu care fac proiectul, oamenii din tehnic, energia lor mereu rămâne între noi și asta mi se pare foarte frumos. Indiferent de cât de bun sau mai puțin bun e un proiect, nu se schimbă energia aia.

Ca actor, îți dai seama când un spectacol e slab?

Misiunea ta ca actor nu e să judeci spectacolul. Eu tot timpul m-am gândit la asta. Mi se pare o responsabilitate atât de mare, de fiecare dată când intri pe scenă… omul ăla a plătit 25 de lei, 30 de lei pe bilet. Te doare capul, ai pățit ceva, n-ai chef, nu contează, omul ăla a plătit niște bani să te vadă. Și mi se pare că, în teatrul ăsta (n.r.: TAM), se capacitează lumea într-atât, încât nu face rabat de la calitatea pe care o dă publicului – indiferent de cum e construit un spectacol, indiferent că e mai bun sau mai puțin bun decât cel de o seară înainte.

Deci te simți bine la Sfântu Gheorghe…

Mereu când intru în oraș… e ciudat, că-s bucureștean, dar mă simt acasă.

Publicul de la Sfântu Gheorghe e diferit de cel din alte orașe în care mai joci?

Nu. Mie îmi place foarte mult că aici e diversitate culturală. Pe mine mă încântă chestia asta și nu am simțit că cineva a venit și n-a înțeles sau… Adică nu mi se pare un public diferit în sens peiorativ. Mi se pare că Anna (n.r. Anna Maria Popa, manager TAM) a reușit să respecte și nevoile publicului, dar să și educe publicul pentru noi perspective; din modul în care e construită o stagiune… spre exemplu, nu sunt, să zicem, doar spectacole bulevardiere, care să fidelizeze doar un anumit public. Faptul că într-o seară se joacă „Peter Pan” și, în a doua seară, e „Blasted” obligă publicul să își depășească niște limite pe care poate le-a avut înainte, pentru că nu a fost expus. Eu cred că e datoria noastră ca artiști și ca manageri să educăm publicul. Mi se pare că avem o mare responsabilitate și în online, ca artiști, să fim oglinda societății, deși uneori se aplică un dublu standard, în sensul că depinde pe cine susții. Eu, de exemplu, sunt foarte implicat în ce se întâmplă în Palestina, Ucraina, iar spațiul de aici (n.r.: TAM) nu mă inhibă în acest sens.

Am văzut în online că ai o afinitate pentru Palestina. Ce te determină să militezi pentru acest spațiu?

Cred că sunt un militant și pentru cauza ucrainenilor, și pentru Sudan, și Congo și pentru orice loc din lume unde se întâmplă atrocități. Mi se pare că noi nu ne-am schimbat. Nu s-a schimbat nimic. După două războaie, suntem în punctul în care suntem blocați pe Facebook dacă facem o glumă ofensatoare, dar e OK să omorâm copii. În punctul ăsta suntem și, ca să răspund la întrebare, eu cred că am o responsabilitate pentru tot ce mi se întâmplă ca om, ca artist … am sănătate, mama mea nu e în spital, iubita mea nu este în spital. Deci, eu nu am presiune, nu mi se întâmplă niște lucruri. Și atunci, mi se pare că e de datoria mea, din puținul pe care îl am, să pot să dau mai departe, să fiu vocea unor oameni. Pentru că e tot în soiul ăsta de educare. E un lucru care mă răstoarnă, mă răstoarnă total.

Faci teatru de la 16 ani. Dacă puștiul care erai atunci s-ar uita la actorul care ești azi, ce ar zice?

N-aș mai face asta.

Deci nu l-ai inspira pe copilul care ai fost să facă teatru? De ce?

Pentru că sunt lucruri mult mai frumoase și mai folositoare pe pământul ăsta decât actoria. Tocmai de-asta, am încercat, sau am avut, mereu un sentiment de reprofilare. Cred că am fost dezamăgit de foarte multe lucruri care s-au întâmplat de când fac teatru și atunci, ușor, ușor m-am îndepărtat. Culmea e că sunt un actor destul de activ, dar nu cred că mai simt, nu mai am de mult dorința de a demonstra. Adică, tot ce fac acum – și pe scenă, și tot ce mi se întâmplă – totul vine dintr-o relaxare și dintr-o gratitudine pentru tot ce mi se întâmplă. Nu mai simt să arăt, să fac, să demonstrez, să fiu văzut. Am ajuns în punctul ăsta. Am ajuns aici pentru că mi-am făcut treaba (sau m-a durut ficatul) când a trebuit. Acum, nu mai am nevoie. Dacă mâine îmi spune cineva că nu mai pot să fac teatru, e OK. Am bijuteriile. Pot să fac orice, nu mi-a fost niciodată rușine de muncă. În alte cuvinte, sunt relaxat și iubesc fiecare zi, fie că există sau nu există spectacol în ziua respectivă. 

De ce ar trebui să îți fie rușine de muncă?

Zic că nu mi-ar fi rușine, de exemplu, să lucrez într-un restaurant sau într-o ceainărie sau… vezi tu, orgoliul unui actor e foarte mare.

E interesant că totuși natura unui om care lucrează în domeniul artistic este teoretic una sensibilă. Unde rămâne orgoliul într-o lume interioară atât de influențată de literatură, de artistic, de frumos?

E frumos cum privești tu actoria, însă actorii nu sunt tot timpul atât de luminați precum ai zis.

Până la urmă, actoria e o meserie și ar trebui să nu ne mai luăm atât de mult în serios. Eu nu sunt mai presus decât tine pentru că sunt actor. Nu am niciun drept să merg pe stradă cu o anumită atitudine. Eu nu pot să-ți fiu ție superior doar pentru că sunt actor. Eu nu salvez lumea. Ar trebui să învățăm să fim mai mult oameni și mai puțin artiști.

Ce înseamnă să fii om? Mai ales azi, când parcă asistăm la un curent al afirmării individualismului.

Să fii atent și la nevoile celuilalt. Cred că depinde de la persoană la persoană. Este extrem de subiectiv pentru mine. Om înseamnă să… dacă tu într-o zi ai 50 de lei și mănânci cu 40 de lei, și mai ai 10 lei în buzunar pentru ziua aia, să poți să-i dai unui om care nu a mâncat toată ziua.

Îmi doresc să fac foarte mulți bani ca să pot să le dau și altora. Nu doresc să fac bani ca să îmi cresc un imperiu din care doar eu să mă hrănesc sau familia mea, sau copiii mei. Cred că datoria mea e să dau mai departe și poate și ăsta e rolul artistului. Și pe scenă… Eu sunt un actor căruia îi place foarte mult să fie partener. Dacă mi se întâmplă să am un rol principal în care trebuie să vorbesc mai mult, ok, dar îmi place foarte mult să fiu partener. Nu-mi place să fiu egoist. Eu lucrez pentru colegi. Mă pun în serviciul spectacolului, nu în serviciul meu. Nu-mi doresc să am nu știu ce costum sau să-mi stea nu știu cum barba, să fie aranjată … Chiar mă pun în serviciul spectacolului și al colegului de scenă.

Dacă ai repeta ca pe scenă cea mai bună zi din viața ta, de multe ori, care ar fi acea zi?

Niciuna. Mie îmi place că timpul trece, îmi place că îmbătrânesc. Singurul lucru care mă doare la nivel emoțional, personal, este că atunci când ești mic și-ți privești părinții – mama, în cazul meu – totul pare o perioadă nemuritoare în care tu ești copilul ei și ea rămâne mama ta în continuare. Până când intervine un switch și îți dai seama că tu ai 32 de ani, cât am eu acum, mama ta are 56, și timpul ăla, pe care tu îl vedeai nelimitat ieri, se limitează.

Cred că ăsta este singurul lucru care, în tot procesul ăsta al timpului, mă emoționează. Dacă sunt ce sunt astăzi, sunt datorită mamei mele și e ceva ce aș alege de 1.000 de ori, de un milion de ori. Adică, singura mea bucurie nu sunt premiile, nu sunt rolurile, ci faptul că pot să o sun pe mama dimineața și seara să îi spun „bună dimineața”. Așa că să lăsăm puțin orgoliul la o parte!

Am urmărit un documentar – mie-mi place foarte mult muzica lăutărească – și manelele, și e OK – dar muzica lăutărească… Deci e un documentar foarte bun pe YouTube despre ultimul taraf din Clejani. Și e acolo un domn, Neacșu Nicolae, care cântă la vioară și a devenit celebru în ultimii ani ai vieții lui. Dar interesantă e o secvență cu el în care spune: „Poți să ai tot aurul din lume, dar dacă stai singur în casă, e totul degeaba. Păi dacă n-ai cu cine să stai la masă? E totul degeaba.” Iar mie mi se pare că, de fapt, despre asta e viața: să poți să spui „Te iubesc” și „Mulțumesc”.