Un reportaj despre curaj, mame, și liniștea de după drum

Într-o dimineață de mai, la poarta unei case din Covasna, o mamă își strânge fiul în brațe. Lângă ei, o bicicletă galben-roșie, lucind în soare ca un semn al unei nebunii frumoase. E 17 mai, ziua în care Ion Grecu pleacă spre Paris. Nu cu avionul, nu cu trenul, ci cu inima și două roți. Înainte de toate, însă, mai are o datorie. A mers la vot. Așa e el, ordonat în haosul viselor sale, întâi își face datoria, apoi își ia libertatea.

Acel moment, fotografia cu mama și cu bicicleta în poartă, e începutul unei povești care avea să-l schimbe. 43 de zile, 5.100 de kilometri, nouă țări, ploi, caniculă, dor de acasă, lanțuri schimbate și corturi ude. O viață de 50 de ani comprimată într-un drum dus-întors până la Turnul Eiffel. 

Visul care a început cu doi studenți și o hartă

Ion nu și-a dorit niciodată o aventură pentru spectacol. A fost, dintotdeauna, genul de om care își ține visul la sertar până îl poate construi cu mâinile lui.

„Prima chestie pe care am văzut-o de genul ăsta a fost prin anul doi de facultate”, își amintește. 

„Doi studenți au mers până în cel mai nordic punct al Europei. Pe vremea aia mi s-a părut că e ca un zbor pe Lună”.

Au trecut douăzeci și cinci de ani de atunci. Între timp, Ion a terminat Geografia la Cluj, a lucrat la Garda de Mediu, apoi a plecat în America. Șapte ani de muncă grea în construcții, cu palmele crăpate și dorul acela care te ține viu.

„Acolo am învățat ce înseamnă munca adevărată”, spune. „Când m-am întors, am ridicat casa cu mâinile mele”.

Era fericit, dar în el creștea, încet, dorul de drum.

Într-o zi a văzut online povestea unui american care pedala prin Europa.

„Venea din Ucraina și a intrat în România ca să parcurgă Transfăgărășanul. M-a lovit un fel de orgoliu. Cum, vine el din America să-mi spună mie cât de frumos e la noi? Așa că am zis că trebuie să-l fac și eu”.

Și l-a făcut. Patru zile singur, cu cortul, doar el, bicicleta și muntele. După Transfăgărășan a urmat Oituzul, Cheile Bicazului, apoi, în 2018, drumul până la mare în doar două zile.

„Atunci am avut revelația că poți duce mult mai mult decât crezi. Am realizat că fizicul urmează mintea. Dacă te convingi că poți, corpul te urmează fără ezitare”.

În același an a ajuns până la Viena, în două săptămâni. Când s-a întors, și-a făcut un plan clar: Paris.

Dar viața a venit între el și drum. Casa, pandemia, munca. Visul a rămas acolo, ca un bilet neluat, în așteptare.

Mama și frica de drum

„Pe mama n-am reușit s-o conving. A înțeles că nu mai e o glumă când a sosit bicicleta. Probabil îi era frică și să rămână singură atâta timp”, spune Ion. „Dar m-am asigurat că o să fie bine. Prietenii au promis că o ajută, iar fratele meu venea să-i arate poze cu mine de pe drum”.

Înainte să plece, a avut o mică luptă tăcută cu ea. „Pe lângă traseu, buget și alte griji aveam și lupta cu mama. Chiar dacă ești adult, pentru mame tot copil rămâi”.

Dar Ion a știut că dacă păstrează visul doar în minte, n-o să-l mai facă niciodată.

„Mă gândeam că dacă nu transmit ideea mai departe, o să rămână doar în capul meu și o să găsesc scuze. Așa că am spus-o cu voce tare. Când spui, trebuie să te ții de cuvânt”.

Bicicleta ca o promisiune

A vrut o bicicletă care să-l reprezinte. „Nu mi-au plăcut bicicletele cu gri, cu negru. Am vrut ceva vesel, colorat. Și vizibil în trafic”.

Așa a ales galbenul și roșul. Culorile curajului. Împreună cu tot echipamentul, bicicleta ajungea la aproape 50 de kilograme.

„N-am făcut înainte nici 200 de metri cu ea. Dacă încercam și vedeam că e greu, renunțam. Așa că am plecat direct”.

Își amintește zâmbind că a luat cu el și lucruri inutile: o lampă cu gaz și o pereche de încălțăminte pentru înot. 

Dar cea mai importantă lecție a fost despre șa. „Cea mai importantă componentă la o bicicletă e șaua. Am avut zile în care am stat 10-12 ore pe ea”, ne-a mai spus Ion.

Drumul – 43 de zile de lume

Primele zile au fost cu frig și ploaie. În a patra zi, a intrat în Ungaria. A opta zi – Croația și Slovenia. A zecea – Italia. În a 17-a zi a intrat în Franța, iar o săptămână mai târziu, în ziua 24, a ajuns la Paris.

Lângă Paris, a găsit un camping. Prețul, aproape dublu față de altele. „Mi-a spus la intrare că e naturist camping. M-am gândit că e ceva natural, eco. Apoi am văzut un domn cu tricou pe el și… cam atât. Primul gând a fost că am obosit prea tare, că nu mai văd bine”.

Cei din grupul de WhatsApp, prietenii lui, au râs copios. „Mi-au spus să mă conformez”, își amintește.

Mai târziu, prietenii francezi i-au explicat că astfel de campinguri sunt comune acolo.

Mâncarea, combustibilul unei aventuri

Pe drum, Ion a tratat mâncarea ca pe o formă de supraviețuire, nu de răsfăț. Nu și-a luat suplimente, batoane proteice sau energizante. 

„Am vrut să-mi las corpul așa cum e, să fie un test de rezistență”. A avut doar niște multivitamine și un medicament pentru crampele musculare, pe care le lua preventiv. 

„În România nu am avut probleme, pentru că în orice sat, oricât de mic, găseam o alimentară. La fel și în Ungaria. Nu am avut dificultăți până am ajuns în Franța. Nu-mi imaginam că pot exista zone întregi fără magazine. Cam din trei în trei ore trebuia să mănânc. În mare parte, mâncam hrană rece, chiar pe șa. Foarte rar mă opream la o pizzerie, doar pentru ceva cald și rapid”, spune el. 

În rest, lichidele îl țineau pe linia de plutire: apă, lapte, sucuri, orice putea găsi.

„Dacă aș fi mâncat acasă în ritmul în care am mâncat în cele șase săptămâni, cred că aș fi avut 120 de kilograme”. 

Când a plecat de acasă cântărea 98 de kilograme. După 43 de zile și peste cinci mii de kilometri, slăbise doar patru. 

Parisul și fotografia visului

După 24 de zile de drum, Ion a ajuns la Turnul Eiffel. Nu era o victorie, ci o liniște. A făcut o fotografie cu un zâmbet obosit și împlinit. Era poate cea mai importantă fotografie din viața lui. În spatele acelei poze nu era doar un drum, ci 25 de ani de vis amânat. A stat două zile în Paris, destul cât să lase orașul să respire prin el. Apoi a pornit înapoi. 

„Le spuneam și mamei că poate vin cu trenul, ca s-o liniștesc. Dar nu m-am gândit o clipă să renunț. Îmi tot repetam: Renunț doar dacă se rupe ceva în mine sau din mine”.

Mulți au crezut că glumește. A treia zi, deja le trimitea poze de pe drum. 

La întoarcere, traseul s-a schimbat. Germania, Austria, Ungaria. În Germania a urcat cea mai mare diferență de nivel – 1.377 de metri. 

„La întoarcere am pedalat și la 42 de grade”, își amintește. 

În ziua 41 a intrat din nou în România și a trecut apoi și prin Sfântu Gheorghe.

Deși a mers singur, Ion n-a fost niciodată cu adevărat singur. Avea un grup de WhatsApp cu prieteni, rude și colegi, oameni care-l așteptau zilnic cu vești.

„Acela e singurul jurnal pe care l-am ținut. În rest, aveam doar un carnețel în care-mi notam kilometrii, cheltuiala cu camparea. Zilnic încercam să le trimit niște imagini mai inedite, ceva ce nu poți vedea atunci când călătorești cu avionul sau cu mașina. Le trimiteam locația în care mă aflu, ca toată lumea să știe că am ajuns și sunt în regulă”.

Când a ajuns acasă, le-a mulțumit tuturor.    

După drum

Corpul îi revenise acasă, dar mintea era încă pe drum.

„În prima zi când m-am întors la birou nici nu puteam să deschid calculatorul. Nu înțelegeam ce caut acolo. Încă îmi calculam noaptea trasee în minte. Eram obișnuit să mă trezesc la 3 dimineața și să plec”, își amintește.  

Unii l-au întrebat dacă regretă banii cheluiți pe aventură.

„Cum pot să regret? Puteam să-mi fac bucătăria de banii ăia, dar nu iei nimic cu tine. E o senzație euforică de neimaginat. A fost visul meu de atâta amar de vreme. Oricând aș da cei șapte ani de America pe cele șase săptămâni pe bicicletă”, mai spune el.  

Ce rămâne

Când vorbește despre oameni, Ion are un fel de bunătate simplă. Pe drum, a întâlnit necunoscuți care i-au oferit apă, mâncare sau un loc unde să își întindă cortul.

„Pentru piste, aleg Franța. La polul opus, România. Cu oamenii, peste tot au fost faini, dar dacă trebuie să aleg, spun Italia. La polul opus, România, dar doar din cauza cerșetorilor”.

A făcut și un filmuleț, ca să arate ce înseamnă, de fapt, o astfel de călătorie. „Dacă măcar o persoană e inspirată de ceea ce am făcut, pentru mine e suficient. Înseamnă că am declanșat ceva”.

Epilog

L-am ascultat vorbind și am avut impresia că nu e despre bicicletă, ci despre viață. Despre curajul de a nu rămâne spectator la propria existență. 

Acum, Ion râde și își spune uneori, autoironic, „cycopath”, adică un om „obsedat de bicicletă”. Dar, în realitate, e un om echilibrat, care a găsit pe două roți o formă de liniște. Și, poate, un fel de rugăciune.

Spune în glumă că urmează BikeTouring100, când va împlini 100 de ani. 

Dar indiferent dacă se va întâmpla sau nu, totul începe și se încheie cu acea fotografie de la poartă. Mama, bicicleta, el. Un început, o promisiune, un drum. Și poate cea mai frumoasă definiție a libertății: să pleci ca să te întorci mai viu.