A terminat studiile în Italia și s-a întors în țară să profeseze: „Sunt șanse și aici, în România”
Ioana Bularca locuiește acum în Întorsura Buzăului, după ce încă din clasa a VII-a a plecat în Italia, unde a învățat și a pus bazele meseriei pe care o are astăzi, desenator tehnic. Totuși, spune că niciodată în Italia nu s-a simțit ca acasă și crede că atunci când ai ambiție poți să reușești oriunde, contează doar să fii dispus să muncești. Acum, la cei 30 de ani ai săi, Ioana lucrează de acasă și, pe lângă asta, și-a deschis o mică afacere. Vrea ca în viitor să se axeze mai mult pe design interior. Cum a luat decizia de a se întoarce în țară, care sunt avantajele și dezavantajele hotărârii sale și cum arată o zi de muncă din viața ei, puteți afla din interviul următor.
- De când ai început să înveți în Italia?
Am studiat în Italia din clasa a VII-a. Apoi am fost la un liceu tehnic, pe profilul de construcții. Practic, acolo am învățat ce înseamnă desenul tehnic, topografia.
- Dar cum de ai luat decizia de a merge la un liceu tehnic cu un astfel de profil? Îți doreai demult sau ai vrut pur și simplu să încerci?
De mică mi-a plăcut foarte mult să desenez. Țin minte când am descoperit Sims (n. red.: un joc pe telefon, în care se construiesc case și îți construiești propriul personaj) pentru mine a fost ceva wow! Poți construi case acolo. Mi-am dat seama că îmi place să fac asta și pentru că în clasa a VII-a, în prima săptămână de școală în Italia, eram praf când venea vorba de vorbit limba italiană. Mama s-a pus de acord cu directoarea și m-au trimis la materii unde nu aveam nevoie să vorbesc limba italiană. Am mers la niște laboratoare de muzică și de desen. Când am ajuns și am descoperit desenul tehnic... Îmi aduc aminte că mi-au arătat cum să desenez un hexagon. A doua săptămână m-am dus la școală și știam toată cartea, știam orice formă din carte să o desenez. Atunci, profesorul mi-a spus că există liceul ăsta. Am ținut minte și când a trebuit să aleg, pe el l-am ales. Nu a existat nimic altceva.
- Deci practic în Italia ai reușit să îți descoperi pasiunea. Cum de ai decis, totuși, să te întorci în România?
Niciodată eu acolo nu m-am simțit ca acasă. După ce am terminat liceul, eu practic am dreptul la semnătură, adică am o meserie care în Italia e recunoscută. Pot semna proiectele. Aici, în România, încă depinde de legislație. După ce am terminat liceul, a trebuit să fac doi ani de stagiu la un birou de arhitectură unde nu eram plătită. Deși era totuși muncă, opt ore pe zi, mers pe șantiere, era groaznic. Trăiam doar cu banii de la mama, de autobuz. Nu-i interesa că tu practic lucrai. Trebuia să faci acei doi ani ca să dai la final examenul. Când vedeam că fetele de vârsta mea aveau orice își doreau și eu mă chinuiam... Am zis că prefer să vin acasă. Știam că aici se caută desenatori tehnici, fel și fel de proiectanți. În România, oarecum se dezvoltă abia acum tot domeniul ăsta. În Italia, deja e la un nivel destul de înalt.
- Adică la ei sunt deja suficienți specialiști în domeniul ăsta?
Da. Adică în România te duci, îți face unul o schiță pentru bucătărie, așa... „Aici ai frigider, aici ai...”. Eu când am fost și am văzut că omul îmi desena și mânerele, exact cum o să vină... Am zis că ei sunt artiști. Și am zis că nu o să ajung niciodată în punctul ăla. Am vrut să încerc acasă la mine cu ceea ce am învățat acolo. Eu tot ce știu am învățat acolo, pentru că ei chiar sunt la un alt nivel.
- Și acum, că te-ai întors, ne poți spune care sunt avantajele și care sunt dezavantajele pe care le vezi tu în legătură cu faptul ai revenit în România?
Păi avantajele cam astea sunt, că am de unde să aleg. Pot să merg de la imobiliare la proiectare industrială, la fel și fel de domenii. Dezavantajele... Dacă alegeam să rămân acolo să mă lupt, să mă zbat și să mă întrețină mama mea până la vreo 50 de ani, probabil ajungeam să am un job care era văzut ca fiind ceva wow. Dar nu am putut eu.
- Și acum tu acasă ce faci? Îmi spuneai că ești și angajată, dar ți-ai deschis și o firmă. În ce zone ale acestui domeniu mergi acum?
Am un job de opt ore pe zi, ca desenator tehnic. Mi-am deschis și o firmă. Momentan, fac doar chestii foarte mici, de design, cum ar fi lustre, măsuțe, chestii foarte, foarte mici. Am început să lucrez și pe imprimante 3D. Obiectivul meu ar fi să îmi ajut clienții. Am imaginație. Majoritatea chestiilor sunt luate astăzi de pe internet. Eu m-aș duce mai mult pe zona de design interior.
- Hai să intrăm și mai în detaliu, pentru că, din punctul meu de vedere, domeniul în care lucrezi e fascinant. Sunt curios cum arată o zi de muncă din viața ta, ce faci concret?
În primul rând, depinde dacă începi un proiect de la zero sau începi să faci o cameră sau ceva. Mergi, iei măsuri de la fața locului, ca să ai o idee. Sunt foarte multe detalii tehnice. Faci o schiță pe calculator. După aceea, schița aia trece prin mai multe software. Unul corectează luminile, altul texturile și tot așa, în așa fel încât imaginea care iese să fie foarte, foarte reală sau aproape de realitate. Astfel, clientul își dă seama ce va avea în față.
Cred că ăsta e un minus în România. Mulți nu au înțeles că munca mea presupune să fac un lucru care să fie bun de la început, să fie util. În general, noi facem un lucru, îl facem greșit și apoi îl modificăm. Cam asta încerc să evit eu.
- Și acum, pentru că ai lucrat în acest domeniu atât în România, cât și în Italia, crezi că a fost o decizie bună să te întorci în țară?
Cred oarecum că da, chiar dacă acolo aveam o altă posibilitate să mă dezvolt. Nu sunt singura care face asta, sunt destul de încăpățânată și motivată, iar lucrul ăsta cred că este apreciat oriunde aș fi. Nu cred că aici nu aș avea șansa să cresc. Sunt șanse și aici, în România.
- Ce mesaj ai pentru tinerii care vor să plece la studii în altă țară și se gândesc să nu se mai întoarcă în România?
Și mie îmi e foarte greu. Stau singură, îmi e foarte greu cu cheltuielile. Probabil și de asta a trebuit să îmi găsesc eu încă ceva pe lângă job, ca să am un ban în plus. Cred că fiecare ar trebui să facă un mic pas. Eu, de exemplu, aici, la Întorsura, pe partea mea, am încercat să mai dau o părere persoanelor care au un pic mai multă putere decât mine, în ideea: „Măi, uite, în afară se face așa. Hai să încercăm și noi!”. Cred că fiecare ar putea să facă un mic pas să ajute. Fiecare trebuie să facă partea lui. Dar nu condamn pe nimeni. Adevărul este că în afară salariile sunt mult mai motivante. Poate fi viața mult mai ușoară. Fiecare își alege drumul. Dar dacă nu facem niciunul nimic... E greu.
- Cu ce mesaj ai vrea să rămână cei care citesc acest interviu?
Trebuie să lupți pentru ceea ce crezi. Poate eu am avut norocul să îmi descopăr talentul, pasiunea. Dar asta nu înseamnă că e ușor. Am zile în care lucrez 17 ore. O fac cu plăcere. Timpul trece foarte repede. Am învățat să lupt pentru ceea ce vreau și pentru ceea ce îmi place. De exemplu, la muncă la mine eu sunt singura care nu are facultate. Dar mă ajută studiile din Italia și ambiția.
* Nota redacției: Autorul interviului și intervievata nu sunt rude. Faptul că au același nume de familie este doar o coincidență.