Interviu cu Cristina Amancia, fostă locuitoare a municipiului Sfântu Gheorghe, astăzi asistentă într-un spital din Lombardia, Italia

În urmă cu 11 ani, Cristina Amancia părăsea România, și implicit orașul Sfântu Gheorghe unde a trăit o parte din viață, să își caute un trai mai bun în Italia. Astăzi este asistentă medicală într-un spital din provincia italiană Pavia. Este în epicentrul pandemiei europene de coronavirus, în zona Lombardia, la 40 de kilometri de Milano. De când s-a instalat criza, spitalul în care lucrează, o clinică privată, s-a reprofilat pe tratarea persoanelor diagnosticate pozitiv la virusul COVID-19. 

Acolo este doar o bucățică din tabloul Italiei, care număra în bilanțul cel mai recent, de luni, 30 martie, 97.689 de îmbolnăviri totale, dintre care 5.217 nou depistate, 10.781 de morți, dintre care 758 doar într-o singură zi, dar și 14.620 de persoane vindecate, dintre 1.590 cuprinse în datele zilei. 

Dar pentru Cristina și colegii ei din sistemul sanitar italian nu mai este despre statistici, este despre oameni, despre semenii pe care îi ajută să treacă prin, probabil, cea mai grea încercare a vieții lor. Uneori reușesc, alteori trăiesc în preajma morții. Dar nu capitulează, nu fug de luptă, ci caută și de multe ori găsesc motive să fie optimiști. 

Glasul Cristinei, pe care l-am auzit prin telefon, pentru interviul pe care cu amabilitate ni l-a oferit, este puternic și hotărât, dar totodată, cald și blând. Pe alocuri tremura, când își trecea gândul prin amintirea pacienților intubați, ținuți departe de cei dragi ai lor chiar și în ultimele momente. Spune că este greu, dar că nu regretă că și-a ales această meserie, pentru că face ce îi place și că sentimentul de a ajuta e de neegalat. Mai ales acum. 

Despre cum trăiește Cristina Amancia în prima linie a crizei din Italia, cum arată o zi din viața ei, sfaturi, dar și alte detalii, în interviul următor. 

Sunteți acolo, în prima linie, în țara cea mai afectată de coronavirus din Europa. Cum e situația? Cum arată din interior?

Eu muncesc într-o clinică privată. Are 120 de locuri, sunt patru secții. Toate s-au transformat în secții de COVID-19, cu pacienți pozitivi. Acum lucrez într-o secție unde sunt 20 de bolnavi. Suntem două asistente medicale și două infirmiere pe secție. Situația nu este prea bună. La început aveam pacienți de 70 – 80 de ani, care mai aveau afecțiuni cardiace. Acum, în schimb, avem și pacienți care au între 40 și 60 de ani, care nu respiră singuri, au tot timpul mască de oxigen. Din păcate au început să moară persoane mai tinere, care nu aveau alte afecțiuni, care probabil au stat acasă prea mult timp și au ajuns prea târziu la noi și nu am mai avut ce să le mai facem. 

Când v-ați dat seama că nu e de glumit cu acest virus și că situația este cât de poate de reală?

În momentul când au început să apară și persoane tinere, care nu aveau alte boli și nu au mai fost bolnave în viața lor. 

Credeți că s-ar fi putut evita acest calvar? Se putea face ceva?

La început și la televizor și peste tot se vorbea că este ca o simplă răceală și ni se spunea să nu stăm în locuri aglomerate. Prea târziu și-au dat seama toți că nu e de glumit și că e mult mai gravă situația decât părea la început.

Cum arată o zi din viața dumneavoastră?

O zi facem schimbul doi și în următoarea facem schimbul unu și trei, în aceeași zi. După aceea stăm trei zile acasă. De obicei, când ajungem la serviciu ne interesăm cum sunt pacienții, cum a fost evoluția lor, după aceea facem terapia, îi ajutăm să ia pastilele, controlăm cum respiră fiecare pacient, saturație de oxigen, parametri vitali, temperatură. După aceea distribuim mâncarea, îi ajutăm să mănânce, pentru că majoritatea nu reușesc să mănânce singuri din cauza aparatelor de respirat, punem perfuzii. Cam așa arată o zi de muncă. 

Cum vi s-a schimbat viața de când a început pandemia?

Acum toți mergem la serviciu cu teamă. Zona din spital unde ne întâlnim cu colegii, e zona portocalie. De fiecare dată când intrăm la pacienți trebuie să ne îmbrăcăm în combinezoane din acelea mari, avem mască, ochelari, două rânduri de mănuși. Încercăm să stăm atenți cât de mult putem, dar oricum, frica este. Mi-e teamă să nu mă îmbolnăvesc, dar nu atât pentru mine, cât pentru cei de acasă. 

Acolo se resimte criza de personal în domeniul medical?

Nu, pentru că acum și cei care erau în ambulatorii, vin în secțiile noastre și muncesc. De exemplu, dacă e cineva acasă care e bolnav, atunci ne ducem să acoperim zona, ori la urgențe, ori la Terapie Intensivă, unde e nevoie. Până acum, eu eram la chirurgie. Acum, tot spitalul a devenit COVID. 

Ce e cel mai greu acum? Care e aspectul cel mai dificil al meseriei?

Cel mai greu e să vezi pacienții cum mor singuri, că nu pot să dea un telefon acasă. Te sună rudele lor să te întrebe cum se simt și e greu să le spui că nu se simt bine, că nu respiră singuri. Cred că asta e cel mai greu, să vezi cum moare o persoană, singură, în agonie. Au voie, săracii, doar la telefon, cei care sunt în stare să vorbească, nu au voie să țină lucruri personale, toți sunt îmbrăcați în haine de spital, nu au pături, doar cearceafuri și un fel de peliculă de aluminiu, care ar trebui să fie termoizolantă, să îi încălzească. 

De cât timp lucrați în Italia, dar și de cât timp în sistemul medical?

Sunt de 11 ani în Italia și de vreo 9 nu am venit nici în România. Când am ajuns, șase luni am muncit într-o fabrică. Am făcut școala în România, am absolvit Colegiul Universitar Medical la Brașov și am lucrat 6 luni la Spitalul CFR. A trebuit să trimit toate documentele traduse în italiană la Ministerul Sănătății, la Roma și a trebuit să aștept șase luni de zile până mi-a venit răspunsul, că mi-au recunoscut studiile. Un an de zile am muncit într-o clinică unde erau doar pacienți în stare vegetativă, care ajungeau așa după accidente de mașină, oameni tineri, era un fel de terapie intensivă. Apoi m-am mutat la urgențe și de 9 ani de zile lucrez la chirurgie. 

Cum vă motivați să vă mențineți optimismul?

Îmi place ceea ce fac. Tot timpul am vrut să fac asistență medicală. Îmi place să ajut oameni. 

Ce credeți totuși că ar trebui să știe oamenii care citesc acest articol despre noul coronavirus?

Că nu ține cont de vârstă și nici dacă ai mai avut alte probleme de sănătate sau ai alte afecțiuni cronice. E important ca oamenii să stea cât mai mult acasă, să ia contact cât mai puțin cu alți oameni, să iasă doar pentru strictul necesar. 

Ce veți face când se va termina acest coșmar și va fi bine iar?

O să îmi reiau viața de unde am lăsat-o. Vă dați seama că e greu și pentru familie, nu pot să ies cu copilul nici măcar la o înghețată, la un film. Vreau să mă întorc la viața mea de unde am lăsat-o acum o lună jumătate. 

Ați întâlnit alți români la spitalul la care lucrați?

Da, mai este o româncă din Suceava. În rest sunt doar italieni. Nici pacienți nu avem români. 

V-ați mai întoarce în România? 

Nu, nu cred. Mi-am clădit aici o viață, cu familie, cu prieteni. Deocamdată stăm bine aici. Cred că românii care au plecat acum în România au greșit, că au dus boala și acolo. 

Din tot ce am discutat, ce credeți că ar fi cel mai important să transmitem oamenilor ca să înțeleagă că e important să se ferească de acest virus? 

Să stea în casă, să respecte regulile, că nu e de glumit cu așa ceva. Am colegi care s-au îmbolnăvit de la epuizare, prin faptul că lucrează la Terapie Intensivă, cu pacienții intubați. Aici vezi oameni tineri, cu care poate ai vorbit acum două minute și apoi au murit sau au intrat în comă și nu știi dacă se vor mai trezi vreodată. Aș vrea ca lumea să înțeleagă că e foarte rău. Dacă o să își dea seama că e foarte grav abia atunci când vor muri și mai multe persoane, cum a fost aici, în Italia, va fi prea târziu. 

Sursă foto: Facebook/Clinica Beato Matteo și arhivă personală Cristina Amancia.