INTERVIU 13 iulie 2020

„Mintea noastră este capabilă de cele mai frumoase scenarii, dar și de cele mai negre coșmaruri”

de Iulia Drăghici - Taraș | 1714 vizualizări
În dialog cu psihologul clinician specialist Consuela Banciu, despre posibile efecte ale pandemiei COVID asupra psihicului și soluții 

Pare că, de când a apărut COVID-ul în viețile noastre, trecem prin diverse stări, în unele situații chiar de la panică, până la nepăsare. Puțini sunt cei care, în marea de informații în care „ne scăldăm” (că tot e sezonul), găsesc echilibrul. Ce știm este că stresul slăbește sistemul imunitar și asta nu duce la nimic bun. Dar ce să îi spunem creierului acum? Cum să îl ajutăm ca să ne ajute? Cum învățăm să ne controlăm emoțiile? Când știm că trebuie să mergem la specialist? De ce sunt persoane care refuză vehement portul măștii sau distanțarea fizică? Acestea sunt întrebări la care am încercat să găsim răspunsuri alături de psihologul clinician specialist Consuela Banciu, într-un nou interviu interesant, plin de învățăminte. 

 

Putem să vorbim acum despre o perioadă post-COVID? Sau ar fi mai bine să ne pregătim mintea spunându-i că încă nu a trecut criza? 

Poate că un semn de maturitate ar fi să spunem că nu știm. Cred că cel mai potrivit ar fi să ne pregătim mintea să nu avem gânduri iraționale, catastrofice. Îngrijorarea apare oricum, în mod natural, în astfel de contexte de viață. E recomandat să avem o raportare cognitivă rațională la tot ce trăim. Pandemia e pandemie, virusul e virus, ne-am fi dorit să nu se întâmple, dar să acceptăm faptul că există, de asemenea și riscul de îmbolnăvire există, și fiecare dintre noi să facem tot ce e omenește posibil pentru a-i reduce impactul. Adică, am putea încerca a ne spune nouă înșine: „e foarte rău că se întâmplă asta, dar nu e o catastrofă.” Asta este îngrijorare adaptativă non-catastrofică. În perioada asta de pandemie avem multe întrebări și prea puține răspunsuri. Nici eu nu dețin răspuns la orice întrebare. Mintea noastră este capabilă de cele mai frumoase scenarii, dar și de cele mai negre coșmaruri. Suntem influențați de ce ne spunem nouă înșine, de anticipările și de predicțiile noastre. Multe din gândurile noastre despre viitor proiectează o realitate negativă, pot fi automatisme care ne amintesc de trecut, pot determina un comportament de autosabotare, pandemia activează în mulți oameni frici vechi, traume atât personale, cât și colective. E bine să devenim conștienți de ce gânduri ne trec prin minte și să transformăm fiecare gând negativ. Oricând există o altă modalitate de a vedea o situație, care poate fi cel puțin la fel de adevărată. Nu trebuie să credem chiar tot ce gândim.  Acum, eu nu spun să ne punem ochelari roz și să ne prefacem că totul e bine și frumos, când de fapt nu e. Spun doar că o mare parte din gândurile negative nu au o bază reală și prin analiză ne putem da seama dacă și cât sunt de ridicole sau neadevărate. Înainte de a le lua de bune, să le analizăm. Știu, oamenii vor să aibă asigurări. Din păcate, nu se poate. Încă. Dar nici să nu ne creăm percepții, scenarii catastrofice, iraționale, să nu facem presupoziții și să ne dezvoltăm capacitatea de reziliență și adaptare.

Nu suntem nici primii, nici ultimii care trec printr-o astfel de criză, ca cea COVID. Ai mai spus-o și tu, ne-au mai spus și alți specialiști. Totuși, care ar fi trei lucruri, să zicem, cele mai importante, pe care ar trebui să le facem acum, pentru noi, ca să trecem peste nevătămați la nivel psihic?  

Nevătămați psihologic, din păcate, va fi imposibil. Starea noastră psihologică, a tuturor este și va fi afectată. E inevitabil că vom suferi. Depinde de decizia fiecăruia câtă atenție acordă binelui său personal. Acest bine personal depinde de  priorități și ar fi bine să fie sănătatea mentală. Dacă facem asta putem să evităm un „asteroid” care vine spre noi.  Ca psiholog vrei să liniștești, însă nu poți oferi asigurări sau rețete nimănui și la fel de bine, trebuie să informezi oamenii că nu trebuie să îngroape capul în nisip.

Am putea ține cont de: organizarea unei rutine zilnice de relaxare, mișcare și aici pun multe semne de exclamare, să vorbești cu persoane dragi despre lucrurile pozitive, astfel îți crești gradul de reziliență, să practici o formă de spiritualitate, meditație,  să exersezi speranța, nu  în sensul în care îți repeți prostește că totul va fi bine, ci prin recunoașterea pozitivului și mai puțin prin nuanțarea negativului. Și uite, ies mai mult decât trei, dar neapărat să evităm supradoza de știri și mai ales informații din surse neverificate.

Am auzit expresii de genul: „lumea începe să semene cu un spital de nebuni”, „parcă suntem la nebuni”. Tu ai lucrat într-o secție de psihiatrie. La drept vorbind, există vreo asemănare?

Comparația e exagerată, firește. Privită, poate doar prin lentilă metaforică, ca mod de exprimare. Dar dacă cineva crede realmente așa ceva, înseamnă că nu a vizitat niciodată un spital de boli mintale și sper totuși, că oamenii nu au pierdut contactul cu realitatea. Înțeleg disperarea omului care vrea să înțeleagă ce se întâmplă, pot înțelege până la o limită și sentimentul de angoasă, frustrare, pentru că pare înfricoșător inamicul cu care ne luptăm, mai cu seamă pentru că este unul invizibil. Dar acesta e prezentul și ne trăim istoria contemporană.

S-a generat panică prin transformarea unei realități medicale într-o interpretare catastrofică. La drept vorbind sunt și mulți care cred în teorii ale conspirației. Nu e în regulă să minimizăm, însă nici să exagerăm. Lucrurile trebuie să fie privite printr-o raportare cognitivă rațională.

E important să înțelegem cum ne comportăm ca indivizi într-o mulțime psihologică, care e formată de o idee comună, analizând din perspectiva psihologiei mulțimilor. Un aspect important al mulțimilor este că nu gândesc critic, ci afectiv și irațional bazat pe emoții extreme, primare. Frica, așadar poate escalada și fiind alimentată de o teamă în masă, poate duce la o anxietate colectivă puternică. 

Sunt specialiști în economie care spun că e mai gravă criza financiară decât cea sanitară. Pe logica aceasta, se poate spune că la nivelul psihicului dăunează mai mult frica decât boala COVID-19 în sine? 

La chestiuni de natură economică nu mă pricep. Prin lentila profesiei mele, observ că s-a creat o panică în jurul unei realități medicale. Nu neapărat virusul în sine sperie, ci poveștile pe care le auzi la știri despre asta, de exemplu cum a murit un bunic, un tânăr etc.

Mintea subestimează pe de altă parte riscul pe termen lung, știți și dumneavoastră că unii oameni fumează chiar dacă știu că peste 20-30 de ani plămânii lor vor fi afectați. Un risc îndepărtat nu va avea un impact identic asupra mea, față de un risc iminent. Un risc pe care îl cunoaștem, prin care am trecut, nu ne provoacă la fel de multă anxietate ca unul despre care nu știm mai nimic. Gândurile iraționale ce duc la intensificarea anxietății e bine să fie discutate cu un psiholog. Frica generată de emoții negative nu ne lasă să mai simțim și ceva pozitiv. Pot să o înțeleg până la limită,  e normală, la fel ca și furia. Să ne dăm voie să simțim, dar să nu ne închinăm la ea. Haideți să controlăm emoțiile pe care le putem controla, putem alege ce emoții să trăim și vestea bună e că putem să învățăm să acceptăm ce nu putem controla, fără să tot scrutăm obsesiv viitorul.

Ai avut ocazia să lucrezi cu persoane care au trecut prin această boală? 

Nu.

„E esențial să îți pui întrebările corecte”- ai precizat într-un text publicat recent. Care ar fi acele întrebări care ne-ar putea ajuta să trecem mai ușor prin această perioadă? 

În general, de unul singur e mai greu să-ți pui corect întrebările, mult mai ușor e într-o terapie și depinde de situațiile, contextele de viață în care se găsește o persoană.  În această perioadă, aș vorbi însă mai mult, cu riscul de a mă repeta, despre gestionarea emoțiilor. Am putea să ne întrebăm „cât din ceea ce simt e în controlul meu?”, „ce pot face cu/din ceea ce mi se întâmplă?”, „ce mă împiedică să simt emoții pozitive?”. În general răspunsurile vor fi pe măsura întrebărilor pe care ni le punem.

Când e cazul să începem să căutam aceste întrebări, dar mai ales răspunsurile lor?

Noi avem niște convingeri formate de-a lungul anilor, încă din copilărie, rulăm același mecanism de ani de zile, realist sau nu, ne trec prin creier sub formă de gânduri de multe ori pe zi, fără ca noi să le percepem măcar, pentru că nu suntem conștienți de ele. Mintea ne dictează emoția, iar noi ne comportăm că atare. Când simțim că echilibrul nostru emoțional este pus sub presiune, cu siguranță începem să ne întrebăm, să căutăm răspunsuri. E posibil să fim alimentați de aceleași gânduri negative, cu care creierul nostru a fost învățat de-a lungul timpului, mai ales dacă am trăit într-un mediu anxiogen, însă bine că el poate fi și dezvățat. Dar, cum spuneam, mai greu de unul singur, mai ușor în terapie. 

„Îngrijorările constante ne provoacă în corp explozii de anxietate, afectându-ne direct sănătatea mintală și fizică. Alături de stres acestea ne pot afecta și sistemul imunitar”, spui în același text publicat recent. Când știm că trebuie să începem să luăm măsuri? 

Depinde de fiecare individ. Unii se învârtesc ca într-un carusel purtând dialoguri interioare interminabile. Alții simt că nu mai pot suporta frica, îngrijorările, suferința psihică și emoțională, care trece în plan fizic, ceea ce noi numim somatizare. Alteori anxietatea atinge apogeul și oamenii nu mai pot funcționa eficient. Alții simt nevoia de a fi auziți. Când simți că ai ajuns într-un punct în care nu îți este bine cu tine, e un semn că e nevoie să ceri ajutor. Punct. E ca la domino: ajunge ca prima piesă din șir să fie împinsă și în cele din urmă ajungi să iei măsuri. Sau când te uiți sub capota unei mașini să-ți dai seama ce se întâmplă, dacă nu ești mecanic, te vei duce la unul.

În perioada stării de urgență au fost programe online prin care puteau fi căutați psihologii, psihoterapeuții. Cum s-au raportat oamenii la ele? 

Într-adevăr, psihologi și psihiatri s-au unit, s-au creat diverse platforme online și au consiliat gratuit persoanele vulnerabile. Un număr mare de persoane a solicitat suport psiho-emoțional și nu pot spune că în prezent este în scădere. Încă programările sunt înghesuite. Unii își doresc să vină la cabinet, alții preferă să facă terapie sau consiliere psihologică online. La cum arată vremurile, multă vreme de acum încolo, cred eu, se va lucra online. Cu toate că terapia, de departe nu are același impact în online, sunt unele persoane care se simt în siguranță astfel, ca să evite orice risc la expunere cu infectarea cu Covid.

E clar că mintea este minunată și complexă. Dar aș vrea să știu dacă tu ai găsit vreo explicație de ordin psihologic vizavi de reacția vehementă de refuz din partea unor oameni cu privire la purtarea măștii de protecție? E o reacție normală?

Depinde de fiecare dintre noi ce înțeles îi dă termenului de „normalitate”. Ce e normal pentru mine, poate nu e normal pentru celălalt sau invers. Suntem împărțiți în două categorii mai nou, cei care cred în existența și efectele coronavirusului și cei care nu cred. Cei din urmă influențați, probabil, și de psihoza generală creată în ultima vreme. Pentru mulți există factorul psihologic de nedepășit, datorită reflexelor creierului care refuză să mai accepte rațional pericolul. E necesar a pune rațiunea înaintea instinctului, însă pentru asta e nevoie de educație, exercițiu, autocunoaștere, ceea ce multora le lipsește. E mai facil să crezi într-o teorie a conspirației, mai ales după perioada cu măsurile de izolare, la care, psihic și emoțional oamenii nu fac față mai mult de câteva săptămâni, după cum bine se poate vedea. Ulterior, oamenii închid orice canal de acceptare rațională a pericolului.

Cei din tabăra celor care nu cred că e atât de periculos virusul pe cât se crede, refuză nu doar masca, ci orice măsură de siguranță, chiar și pe cele impuse. Am întâlnit persoane care ofereau explicații absurde pentru care nu poartă măști de protecție, în spații în care s-ar impune să fie purtate, sub forma diferitelor scuze că de ex. că nu pot respira, că li se aburesc ochelarii, că oricum masca nu oferă protecție, că estetic arată caraghios... Ignoranță, iresponsabilitate sau inconștiență față de sine și ceilalți... pot fi multe și diverse motivele care întrețin această atitudine. Pe de altă parte, un posibil mecanism din spatele refuzului e și cel legat de imaginea de sine și impactul în ochii celorlalți. Mai mult în rândul bărbaților am observat evitarea purtării măștii, și nu neapărat din rândul celor care nu cred în existența virusului. Am auzit afirmații de genul „păi ce bărbat sunt eu cu masca?”. Cum să pari vulnerabil în fața unui virus?  Pe același principiu: băieții nu au voie să plângă. 

Este vreo explicație psihologică despre lipsa de încredere în autorități?

Comunicarea din partea autorităților statului poate ar fi trebuit să fie mai eficientă, cu explicații clare. Poate, nici exemplele pe care le-am putut vedea cu toții în mass-media și la tv vis-a-vis de atitudinea prea relaxată a unora în anumite situații în care s-ar fi impus păstrarea regulilor a slăbit mai mult încrederea populației, care oricum devenise sceptică cu privire la pericolul real legat de pandemie și virus. Neîncrederea în autoritățile statului e și unul dintre motivele pentru care oamenii încep să creadă din ce în ce mai mult în informații neverificate sau în diverse teorii, conspirații etc. Din câte am citit eu, în toată Europa, nu doar la noi în țară, încrederea în autorități, epidemiologi, experți s-a erodat.

Pe principiul psihologiei mulțimii, un aspect important legat de Covid e faptul că o contaminare mentală și emoțională determină indivizii să se comporte similar, mergând pe comportamente văzute, indiferent de câte argumente logice sau științifice li se oferă sau citesc.

Distribuie articolul:  
|

INTERVIU

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.