Câte cuvinte îți mai rămân după ce tocmai ai scris despre un viol asupra unei minore, câte gânduri neîmprăștiate și-au mai păstrat forma coerentă în mintea ta? Câte?

După ce ai povestit despre un Ivan, ai nevoie de timp pentru ca scrierea ta să aibă din nou sens, greutate, sensibilitate. Fără să am acest timp și fără să îmi simt pe de-a-ntregul implicarea, redau astăzi povestea lui George. Poveste simplă și tragică, asemenea unei piese de teatru în care actorii pier la final, într-un fel sau altul, împreună.

În comparație cu toți ceilalți deținuți despre care mă interesasem înainte de întâlnire, pe el l-am primit cu o singură notiță în agenda mea, scrisă cu negru și subliniată, „familia îl sprijină”. Aveam să aflu mai târziu cât de important era acest aspect în viața unui pușcăriaș și cât de rar se întâmpla acest lucru.

George, 18 ani, condamnat la 5 ani și șase luni de pușcărie pentru o lovitură cauzatoare de moarte aplicată unui fost coleg de școală, era în detenție de 2 ani și aproape o lună și aștepta intrarea în comisie pentru o posibilă eliberare.

Nu foarte încântat de postura în care se afla (și nu mă refer la cea de încarcerat, ci la cea de intervievat), oarecum rușinat și spășit, tânărul, aflat la prima faptă, și-a început povestea cu anii în care s-a apucat de box. Mi-a așternut cu detalii cum l-a schimbat acest sport, cum i-a dezgolit latura rebelă, cum l-a făcut să se simtă dintr-o dată puternic, de neînvins și unic, cum și-a schimbat cercul de amici, cum a încercat și i-a plăcut consumul de alcool și cum și-a neglijat din ce în ce mai mult școala.

„Mă simțeam șmecher, doamnă, eram un luptător și nimeni nu avea voie să mă contrazică”, așa a debutat drama care l-a aruncat după gratii.

Într-o dimineață de toamnă târzie, George află de la un amic faptul că un fost coleg de școală i-a înjurat fratele. Hotărât să nu lase onoarea familiei terfelită, pe atunci adolescentul, pleacă spre școală, așteaptă pauza, parcurge amenințător spațiul clasei, cere socoteală pentru așa zisele cuvinte nesăbuite și jignitoare, lovește așa cum știe el, fără să lase semne, se face liniște și apoi fuge. Lovită în piept, victima sa, de numai 17 ani, cade secerată și moare în câteva clipe datorită asfixiei mecanice.

Posesorul pumnului stâng care a frânt dintr-o șmecherie un zbor se întreabă obsedant, retoric și oarecum infantil: „dacă am ucis pe cineva fără să știu dacă într-adevăr a fost vinovat de ceva sau nu, dacă, de fapt, nici nu a spus nimic despre fratele meu, dacă era nevinovat?”

I-am cerut să-mi spună ce crede despre o posibilă eliberare la jumătatea pedepsei, mi-a răspuns că nu știe dacă este mult sau puțin cât a stat la pușcărie, dar că și dacă va sta încarcerat 20 de ani tot nu îl va mai aduce înapoi pe tânărul ucis. M-a privit așteptând o aprobare, o completare, orice. Am tăcut.

Tânărul din fața mea părea copleșit, am crezut inițial că acel gând al eliberării îl năucește, mă înșelam, pe acest condamnat îl îngrozea ideea reîntâlnirii cu familia victimei sale.

La câteva zile după plecarea mea, un telefon îmi dădea vești despre tânărul al cărui gest absurd a ucis un suflet, după doi ani și o lună de pușcărie, George era liber...

În ziarul de vineri voi încheia relatările despre prima mea vizită într-un penitenciar.