De câteva zile, viaţa mea s-a mutat online. Dimineaţa, printre picături de treabă, la prânz, în loc de pauza de masă, seara, pe fugă toate, doar pentru a-i prinde pe ai noştri sau pe ai altora evoluând la Olimpiada de la Londra.

Am descoperit sporturi pe care nu ţin minte să le fi urmărit vreodată, m-au emoţionat sportivi români de care n-am auzit niciodată, spre ruşinea mea, am ţinut pumnii strânşi aşa cum palmele mele nu şi-ar fi dorit.

Sincer, n-aş vrea să fiu în pielea şi în personajul sportiv al niciunui suflet care simte româneşte la Londra. Nici pentru podium, nici pentru competiţie, nici pentru sportul în sine. Şi nu doar pentru că n-aş vrea, n-aş putea, nu aş visa la efortul pe care un sportiv îl face pentru o asemenea competiţie şi nici pentru că n-aş fi destul de patriotă sau de altruistă pentru poporul meu, ci pentru că în faţa publicului român nu câştigi aproape niciodată, iar dacă o faci este pentru un timp dureros şi nedrept de scurt.

Nu sunt genul de persoană care să spună că românii sunt aşa sau altfel sau că în alte ţări e diferit, mai bine, mai frumos. Textul acesta vine strict ca o furie personală şi intimă faţă de tupeul şi nesimţirea unor neica nimeni (fie ei şi moderatori sau figuranţi într-o televiziune) care cred că dacă s-au dat o dată în viaţa lor cu barca sunt experţi în canotaj sau dacă s-au întins pe două scaune, sub privirile stupefiate ale privitorilor, se pot lua la trântă prin cuvinte cu o campioană olimpică la judo.

Ai fost eliminat în ultimele secunde ale timpului regulamentar de la judo? Vine românul şi te întreabă de ce naiba n-ai fost atent. Ai fost eliminat? Păi de ce te-ai mai dus la o asemenea competiţie şi n-ai stat acasă? Ai luat bronzul? Of, dacă te-ai fi concentrat mai mult poate că ai fi avut şanse la aur. Dacă aplici o strategie şi te retragi de la un segment al competiţiei în favoarea altuia (vezi cazul Flavius Koczi) eşti trădător de neam, laş, nedemn să-l reprezinţi pe românul care stă în faţa televizorului şi face el calcul la câte medalii trebuie să ia România. Dacă ai luat argintul ţi se spune că n-ai mentalitate şi forţă de învingător şi că te mulţumeşti cu puţin. Chiar dacă eşti cea mai bună la bârnă ţi se reproşează de ce nu eşti la fel de bună şi la sărituri. Vai, dar dacă ai luat locul 5 la canotaj e dramă naţională, urlă ţara asta că sportivii din ziua de astăzi pun interesele financiare înaintea celor de neam fără să conteze că cele două clasate pe acel loc sunt campioane olimpice la toate cele trei ediţii precedente ale acestei mişcări sportive.

Ei bine, pe mine ca român care practică sportul doar de amuzament şi sporadic, pe mine ca suflet care iubeşte şi apreciază valorile acestei ţări şi munca din spatele unor reuşite cât de mici, m-a revoltat şi m-a făcut să sufăr când am văzut o sportivă ca Georgeta Andrunache în lacrimi cerându-şi scuze că nu a putut mai mult pentru ţara asta, când o judoka atât de mare precum Alina Dumitru este luată la mişto şi trasă în troaca politicii din ţara asta de către doi neica nimeni şi când cel mai bun gimnast al lotului nostru este făcut bozgor şi trădător pentru că a luat o decizie care îl privea.

Mai sunt multe zile din olimpiada asta şi noi continuăm să fim din ce în ce mai buni la făcut strategii şi tras concluzii pentru o luptă pe tatami, pentru un set pe iarbă sau pentru o evoluţie la paralele.

Când n-ai câştigat niciodată în viaţa asta nici măcar o vâslă sau o minge de ping pong pentru ţara ta este de bun simţ să taci, să aplauzi, să te pleci în faţa unora care ţi-au dat senzaţia că tu, prin steagul care se ridică şi prin imnul care se aude peste lume, eşti regele întregii lumi sportive.

O Georgeta Andrunache nu are voie şi nici de ce să-şi ceară iertare în faţa unor oameni care n-au făcut mai mult decât ea pe un luciu de apă, o Alina Dumitru trebuie să ştie că doi bipezi nu reprezintă o ţară, nu însumează o opinie relevantă şi românul ar trebuie să priceapă că nu trebuie să facă sau să spună nimic în faţa unor asemenea valori, că este suficient să tacă şi să trăiască munca acestor sportivi.

Chiar dacă pentru tot restul competiţiei România nu va mai atinge nici măcar un colţ din podium, nu putem fi decât emoţionaţi, tăcuţi, mândri şi fericiţi că aceşti sportivi au ales să rămână să ne reprezinte, ar trebui să fim umili în faţa lor pentru că suntem mici şi pentru că de cele mai multe ori nu-i merităm.