Zilele trecute am găsit pe ușa de la intrarea în bloc un afiș care anunța venirea preotului care slujește la biserica din cartier pentru Bobotează.

Decizia mea de a nu-l primi a fost instantanee, decizie venită pe fondul unei amintiri de acum ceva timp când mutată într-un cartier și într-un spațiu de locuit nou, am decis să caut preotul din zonă pentru a-l ruga să vină să-mi sfințească noua locație.

În prima zi nu am găsit preotul la „muncă” și am stat de vorbă cu doamna care ținea caietul cu programări. I-am lăsat părintelui vorbă că vin a doua zi să discutăm două minute, lucru care nu s-a întâmplat din motive care nu au nicio importanță. În schimb a fost amabil să lase detalii cu privire la „acțiunea solicitată”. Citez din memorie ce mi-a citit doamna de pe caietul care era completat cu o filă nouă: „cel puțin 40 de lei, o cană cu făină, ceva ulei, lumânări, tămâie...”. Sărind peste iritarea de la „cel puțin” mi-am spus că părintele vrea să-mi facă ceva clătite în vizita de lucru solicitată.

Am renunțat atunci la serviciile lui, așa cum am sărit și acum peste etapa cu sfințirea de Bobotează, și bine am făcut că îmi făceam păcate în plus față de cele pe care spun unii, care citesc acum, că mi le-am făcut deja. În sâmbăta care tocmai s-a dus a trecut preotul ortodox pe la fiecare apartament, iar la cei care au deschis le-a trecut pragul fix un pas, le-a cântat exact 6 rânduri (pe numărate) și a încasat banii. Până și colindătorii și-au dat silința mai mult pentru banii primiți.

Da, am auzit că așa se face, că așa am fost învățați, că este păcat să nu primești preotul și mai știu eu câte alte motive. Cu toate astea am refuzat să primesc în casa mea un muncitor al unui sistem care nu a evoluat deloc, care nu s-a adaptat, un angajat care ia lucrurile așa cum sunt fără să aibă inițiativă, fără să încerce să schimbe ceva în activitatea pe care o desfășoară.

Religia nu mai este pentru mulți dintre cei care își câștigă existența de pe urma ei un loc în care se adună oameni cu chemare, cu har, oameni aleși. Nu voi primi în casa mea un preot care nu spune o rugăciune la căpătâiul unui nefericit care suferă de o boală a minții și care a băut pesticid, care judecă prin neimplicare decizia unei persoane, înzestrată cu gândire și cu liberul arbitru, de a fi incinerată, sau care nu te înmormântează dacă nu acoperi lista interminabilă de lucruri și taxe ce trebuie cumpărate și achitate fără de care nu se apucă de „treabă”, dar care aplică toate canoanele bisericești în cazul unui pedofil sau al unui criminal.

Cum să stau de vorbă și să mă confesez unei persoane care mă va judeca pentru decizia mea luată și asumată de a-mi dona organele în cazul unui accident nefericit și timpuriu? Cum să-l fac parte din viața mea dacă sistemul din care vine va avea obiecții la modul în care aș vrea să nu fie înmormântarea mea atunci când va fi?

– Primiți preotul?

– Da, dar nu pe acesta.

Am să-l primesc pe cel care mă va privi în ochi și nu mă va judeca pentru ceea ce sunt sau ceea ce fac, pe acela care nu-mi va spune cum să mor sau cum să trăiesc. Are să-mi sfințească locuinţa cel care va înțelege și va încerca să schimbe în rândul bisericii ca și instituție faptul că oamenii decid pentru ei în funcție de nevoile personale, și nu în funcție de legi neschimbate, învechite și strâmte.

Știu, o să mă bată Dumnezeu pentru ceea ce am scris, vor spune unii.

Eu spun doar că atunci când voi ajunge în fața Lui voi avea argumente solide pentru tot ce am spus sau am făcut în viața asta.