O picătură de sânge, una singură. Cine are îndrăzneala de a-i pune un preţ, să-i dea un sens, o valoare? Cine poate înlocui lipsa ei?

Ora 7 dimineaţa, Centrul de transfuzie sanguină al municipiului Bucureşti, peste 30 de persoane aşteaptă în tăcere deschiderea uşilor. Şi cei care au venit în grup sau în pereche vorbesc în şoaptă. Nu este nici locul şi nici ora potrivită pentru discuţii precipitate.

“Este cineva aici care are carnet de donator?” a fost întrebarea care avea să rupă liniştea de atunci şi de peste zi. Cele două doamne cu ochii roşii, apărute parcă de nicăieri, nu reuşeau să vorbească într-un mod coerent şi nimeni nu părea dornic să pună întrebări lămuritoare.

După mai multe începuturi de fraze şi de explicaţii, am înţeles că prezenţa lor acolo era o repetiţie tristă. Era a doua zi la rând în care veneau să se roage, la propriu, de donatorii prezenţi să le ajute prin menţionarea în cererea de înregistrare de la recepţie numele tatălui lor. De ce?

Pentru că tatăl lor, internat la secţia de Gastroenterologie a unui mare spital, era grav bolnav şi cei de acolo le-au oferit ca singură soluţie de a-l ţine spitalizat o adeverinţă care să ateste că un număr de trei persoane au donat sânge în numele său.

“Noi nu putem dona pentru că suntem bolnave şi de ieri am început să cerşim sânge pentru tata”, a continuat fiica ce părea mezina. Avea în mână 5 foi cu numele părintelui, al spitalului şi al secţiei din care risca să fie evacuat. Cu o dimineaţă înainte nicio persoană nu luase acele bucăţi de hârtie. De data asta trei tineri veniţi împreună s-au oferit fără alte întrebări, eu şi încă un domn foarte vorbăreţ. Dintre toţi cei prezenţi la uşa clădirii în care se presupune că intri pentru a face bine, doar 5 oameni au întins mâna pentru un gest care chiar dacă nu salva o viaţă, în mod cert putea crea iluzia unei speranţe, fie ea şi temporară, pentru două suflete deja obosite. Anunţarea numelui pentru care făceam această donare scriptică ne-a lămurit că nu conta grupa sanguină a persoanei donatoare deoarece sângele nu ajungea efectiv la bolnav, ci doar hârtia care atesta trei donări.

N-am să scriu despre un sistem bolnav şi nici n-am să fac o pledoarie pentru donarea de sânge, fiecare face ce consideră de cuviinţă cu corpul său, spun doar că dacă tot eşti decis să faci asta, din motive care te privesc, de unde şi de ce refuzul de a face un bine până la capăt?

După procedurile de rigoare, un domn care se afla lângă patul meu şi pe care îl văzusem cu ceva timp înainte îndepărtându-se de cele două femei se lamenta că s-a decis doar acum două zile să vină şi să doneze sânge pentru un vecin, cunoştinţă care în noaptea de dinaintea gestului său, prezentat ca fiind extrem de nobil, a decedat. N-am înţeles şi nici n-am întrebat de ce n-a transferat gestul său tatălui celor două, dar nici nu mai avea relevanţă.

Pe cele două fiice le-am lăsat în faţa uşii de la clădirea care “alimentează” uneori viaţa, aşteptau eliberarea adeverinţei pentru cele cinci donări. Se uitau des la ceas, trebuiau să ajungă la spital şi, dacă mai aveau timp, şi la serviciu. N-am stat să aflu boala de care suferă tatăl lor şi nici alte amănunte ale dramei pe care familia lor o traversa. Fiica cea mare nu mai plângea, aştepta în tăcere doar să primească hârtia care îi prelungea părintelui său spitalizarea.

Am plecat cu gândul trist că deşi aveau nevoie doar de precizarea verbală a trei persoane pentru a-i simplifica tatălui şederea în spital, cât bine le-ar fi făcut oare să ştie că 30 de oameni străini le-au auzit şi că le-a păsat?

“(..) de ieri am început să cerşim sânge pentru tata”, expresia asta teribil de nedreaptă, care n-ar trebui rostită de niciun copil într-o viaţă, mi-a amintit că uneori o simplă precizare la o recepţie face cât liniştea şi speranţa a cel puţin două suflete.