Elena Rotaru Cred că de un timp nu mă mai ajută fața. În sprijinul acestei concluzii, care încă mă amuză, vine faptul că în ultimele zile mi s-a cerut de două ori să deschid rucsacul la ieșirea din magazine sau eram avertizată prin diverse afișe că decența este necesară. Fie ăsta e motivul, fie a înnebunit toată lumea și a intrat într-o isterie cu privire la furturi. Merg pe prima variantă.

Cred că de un timp nu mă mai ajută fața. În sprijinul acestei concluzii, care încă mă amuză, vine faptul că în ultimele zile mi s-a cerut de două ori să deschid rucsacul la ieșirea din magazine sau eram avertizată prin diverse afișe că decența este necesară. Fie ăsta e motivul, fie a înnebunit toată lumea și a intrat într-o isterie cu privire la furturi. Merg pe prima variantă.

Prima dată mi s-a întâmplat într-un supermarket înghesuit la parterul unor blocuri. În drum spre piață, m-am abătut să iau un pui grill pentru a-l înfige pe o sticlă în așteptare de musafiri. Proastă idee! Am dat o tură pe la standul cu cărnuri, unde n-am găsit ce căutam, și o tură pe la raionul de dulciuri, unde nu’ș ce-am căutat că eu nu mănânc dulciuri. Dau să ies și nenea cel maaaare de la ușă vine spre mine, zâmbește și vorbește - vreau să vă văd rucsacul. Zâmbesc la rândul meu și îl întreb dacă nu-l vede singur. Insistă – înăuntru vreau să văd. Am o idee în cap dar mă abțin și îi spun doar să se uite singur. Se lămurește și plec distrată spre piață, oare au și acolo pe cineva care mă va verifica la ieșire sau la intrare?

Mi se întâmplă rar să port rucsac, o fac doar când plec la cumpărături. De acolo mă întorceam și în seara în care am intrat într-un magazin micuț. Mă uit dacă este un loc în care să-mi las încărcătura care îmi țintuiește spatele în poziție de drepți. Nu văd așa că intru. Printre rafturile cu haine caut ceva anume. Sclipește totul în acest amplasament comercial așa că mă îndrept rapid spre ieșire, dar nu e atât de simplu. O domniță, ce mi-a dat impresia că a ieșit recent din pijamale și este încă buimacă (jur că nu sunt răutăcioasă, redau doar realitatea crudă), mă strigă: - Doamnă, vă rog să-mi arătați rucsacul. Nu-i mai explic că îl poate vedea singură și îi spun că mi-e greu să-l dau jos și să deschidă ea fermoarul să se uite. Îl deschide cu greu, e plin ochi. Vede alimentele, pe care nu aveam cum să le iau de pe umerașele cu haine, și îmi spune că sunt gata. Mă întorc și îi cer să îmi arate buzunarele. Se uită mirată la mine. Îi spun simplu: - Vreau să văd dacă mi-ați luat ceva din geantă. N-aștept răspunsul, plec râzând împreună cu imaginea ofensată a vânzătoarei / paznic.

Și ca să fie tot tabloul complet, acum două zile mă îndrept înspre un magazinaș din cartier și ochelarii de pe nas mă fac să observ afișul de pe ușă: „La ieșirea din magazin vă rugăm prezentați bagajele (pungă, sacoșe, genți). Vă mulțumim.” Neee! Ce farmec mai are să arăt de bunăvoie, e mai amuzant să mi se ceară, așa că nu intru.

Mă tot întreb dacă sunt întâmplătoare aceste lucruri sau stă cineva în mod intenționat la ușă și când vede apropiindu-se una ca mine, cu căștile în urechi și cu privirea pierdută în atâtea lucruri de piți, lipește repede un afiș sau își pune colegii în alertă!?