Te adună atunci când toate ploile și toate vânturile par să te împrăștie, te ține în brațe, se împotrivește cu încăpățânare să te lase să crezi că nu ai rezolvare la problemele tale, știe dacă ai lipsuri în suflet sau în cont sau dacă în spatele expresiei „sunt bine” se ascund munți de dureri, de teamă sau de gol.

Te ascultă când spui lucruri fără de noimă și fără de importanță, te ceartă, te privește cu drag, când poate nu meriți, te suportă când ești imposibil, se supără pe tine și te pedepsește pentru a te ajuta să înțelegi, îți adună lacrimile toate în podul palmei și face în așa fel încât să te vadă zâmbind.

Este singurul om pe care îl suni în miez de zi și ceas de noapte pentru a-i spune de tine, dar mai ales este singurul suflet căruia îi arăți că te doare, că ai greșit, că nu ți-e bine. Toate lucrurile pe care nu le poți spune unui membru din familie, pentru a-l feri de stres și frământare, pentru a te feri pe tine de întrebări și de explicații. Ești acolo, în fața lui, și nu îți este nici jenă și nici greu să vorbești, să recunoști, să detaliezi, să te zbați, să glăsuiești toate nonsensurile care își trec prin minte și prin vene.

Este măsura care te echilibrează și care îți dă elan, care îți înlesnește drumul înapoi, este palma care te readuce în real, căldura care îți topește uneori teama de tine, este urletul pe care nu îți permiți să îl exprimi.

Este prima ființă ce află de noua ta îndrăgosteală, de finalul poveștii, de noi începuturi, care te întreabă cum îți este, dacă ai o nevoie sau un cuvânt care nu ai cui să-l spui.

Este omul căruia îi spui prea rar „mulțumesc” și prea des „am nevoie de tine”, este de cele mai multe ori, în mod enervant, oglinda ta, este vocea rațiunii pe care vrei uneori să o eludezi, legătura cu realul și bucățica ce completează întregul.

Este scenaristul cu care îți rescrii, măcar imaginar, istoriile de viață, cu care faci haz în mijlocul celui mai aprig necaz și cu care găsești motiv de râs chiar și în tristețile tale cele mai profunde.

Este structura umană în spațiul căreia trăiești sentimentul de încă un „acasă”, de un nou „aici”, de un altfel de mâine, de un nou și altfel început.

Este picătura de divin care își face timp chiar și când ceasul propriu ticăie a întârziere, care te așează mereu în viața sa pe locurile din față, te face prioritatea lui indiferent de ce, de cum, de cât de greu. Te ține în brațele grijii sale chiar dacă atunci i se petrec mai multe, mai rele, mai intense sau mai fericite. Îți ascunde uneori vârtejul de sub tâmple doar pentru a nu te încărca pe tine și adeseori tace când meriți cuvinte multe și ușor neplăcute.

Toate astea doar pentru tine și fără un interes anume, în afara faptului de a-ți fi bine, și liniște, și lin, și mai simplu, și logic, și mai plăcut, și fără de greutatea pe care uneori viața ți-o adaugă cinic la ceea ce ai de dus.

Din prietenie... pur și simplu.