Este o Zi a femeii atipică. Te strecori cu teamă într-o cârciumă de cartier, desparţi nişte mese şi petreci în linişte. În surdină, mai exact, că unde-s femei nu poate fi liniştea pe care şi-o doresc luptătorii guvernamentali împotriva Sars-Cov2. Sau petreci în doi la lumina lumânărilor din propria locuinţă – ceea ce nici nu-i aşa rău.

Dar să lămurim un lucru trecut prea multă vreme sub tăcere: dacă e vorba de „Ziua sexului slab”, cum i-ar zice un misogin, atunci să remarcăm că nu femeile sunt sexul slab. Scuzaţi, dacă cineva e slab într-o familie atunci acela e bărbatul. Un neajutorat care se chinuie cu un guturai, în vreme ce femeia de lângă el naşte, creşte copii, găteşte, merge la serviciu şi nu uită să-şi servească „omul” cu cafeaua atunci când acesta, stresat de-atâta televizor şi ziar, simte nevoia să se relaxeze între două pauze.

Ce vreau să spun este că şi atunci când aparent n-au ce face, femeile tot fac ceva. Datorăm totul femeilor de lângă noi chiar şi-atunci când ele nu ne înţeleg, dar mai ales atunci când noi nu le înţelegem. A trecut vremea „vânătorului” bărbat-stăpân, acum „vânează” şi femeia, uneori chiar mai mult şi mai bine decât bărbatul – mai ales dacă prin „vânat” înţelegem doar câştigul lunar sub formă de leafă.

Nu rezolvăm datoriile cu o floare şi-o ieşire, în pandemie destul de improbabilă, la restaurant de Ziua lor. Dar mai îndulcim puţin atmosfera destul de tensionată care se poate ivi dintr-o convieţuire pandemică oarecum forţată. Uneori strică o prea mare şi lungă apropiere, e nevoie de puţină libertate inclusiv într-o căsnicie.

În acord cu cele scrise mai sus, le voi dori o primăvară frumoasă femeilor din viaţa noastră. „La mulţi ani!”, grijă, răbdare şi înţelepciune.