Dumitru Manolăchescu Ieri a fost o dimineaţă a întâlnirilor triste. Mai întâi am răspuns unei invitaţii strecurate în cutia poştală (cel mai ieftin mod de a-ţi face reclamă), prin care o firmă – nu-i spun numele, n-are bani de dat pe reclamă la un ziar serios... – promitea o masă gratuită şi gustoasă la un restaurant, 5 kg. de alimente, un radiator electric cu halogen (pentru cupluri, pe-ăsta îl pierdeam din cauză de lipsă una bucată soţie, aflată la serviciu), o apă de colonie sau o trusă specială de bricolaj.

Dumitru Manolăchescu

Ieri a fost o dimineaţă a întâlnirilor triste. Mai întâi am răspuns unei invitaţii strecurate în cutia poştală (cel mai ieftin mod de a-ţi face reclamă), prin care o firmă – nu-i spun numele, n-are bani de dat pe reclamă la un ziar serios... –  promitea o masă gratuită şi gustoasă la un restaurant, 5 kg. de alimente, un radiator electric cu halogen (pentru cupluri, pe-ăsta îl pierdeam din cauză de lipsă una bucată soţie, aflată la serviciu), o apă de colonie sau o trusă specială de bricolaj. Singurul lucru pe care nu-l spunea hârtia îmbietor colorată era chiar obiectul activităţii, adică ce trebuia să cumperi ca să primeşti toate cele de mai sus. Dar pe cine mai interesa chestia asta când era vorba de 5 kg de alimente, o masă gratuită etc. etc.? Aşa că lumea s-a adunat de pe la 8 la restaurant, s-a produs îngrămădeală, s-au auzit strigăte nervoase şi din îmbulzeala generală s-au selectat vreo 50 de fericiţi cărora li s-au prezentat, bănuiesc, produsele pe care trebuiau să le cumpere în schimbul alimentelor şi prânzului gustos gratuit... Din câte mi-am dat eu seama, cei aflaţi pe-acolo veniseră ca să primească ceva moca, nicicum să cumpere, nu păreau „dotaţi” pentru cumpărături, chiar dacă unii aveau la ei pungi şi plase...

Mă lămuresc cum stă treaba după ce schimb două vorbe cu tinerii care controlau activităţile, îi avertizez că e periculos să insiste cu amabilităţile pentru că se vor găsi foarte mulţi oameni dornici de-o masă gustoasă sau alimente gratis şi plec. În faţa magazinului universal dau de-un amic preocupat şi stresat, care la 40 de ani pe care-i are arată de cel puţin 50. Îl întreb ce face şi-mi spune rapid că e hotărât să-şi lase baltă afacerile din Sfântu Gheorghe şi să le mute la Braşov: „Nu mai rezist, m-au terminat cu controalele, cu şpăgile, cu dările. Poliţişti, finanţişti, conţopişti, tot felul de funcţionari care cer mereu bani, te amendează, te obligă să plăteşti taxe peste taxe şi ceva pe deasupra. M-am săturat, nu mai am nervi, nu mai rezist, m-am întâlnit de curând cu foştii colegi de facultate, după 20 de ani, şi-am aflat că cei mai mulţi sunt plecaţi din ţară, dar nici nu era nevoie să-mi spună chestia asta, se vedea cu ochiul liber că trăiesc în altă lume, veseli, degajaţi, îndestulaţi, mulţumiţi de ei, de familiile lor... Noi, cei care rămăseserăm să ne ocupăm de diverse afaceri în ţară, nişte trişti, stresaţi, obosiţi, încărunţiţi, încercănaţi, despărţiţi de soţii, nemulţumiţi de viaţă. M-am speriat şi mi-am zis că trebuie să încerc o schimbare, în Sfântu Gheorghe nu se poate trăi. Poate reuşesc maghiarii, de oamenii lor de afaceri nu se-atinge nimeni că atacă rapid cu drepturile omului, dar noi n-avem nicio şansă...”.

Mărturisirea omului mi-a confirmat nişte gânduri care-mi umblau prin cap, ceea ce, recunosc, nu mi-a făcut nicio plăcere. Peste vreo 200 de metri dau peste un alt cunoscut, fost celebru jucător şi apoi antrenor de fotbal, care parcă-mi ghiceşte gândurile şi mă interpelează direct: „Mă uitam la tine cum mergi gârbovit cu plasa asta în mână şi mă întrebam de ce dracu am fost noi aşa proşti şi-am rămas în oraşul ăsta mort, în care nimic nu se mişcă, de ce n-om fi plecat noi unde-am văzut cu ochii, uite că acum rămânem singuri, copiii tăi au cam plecat, ai mei vor să plece în Cipru, se-apucă de turism, de orice, numai să scape din mocirla asta puturoasă...”

Nu mă-ntrebaţi ce le-am spus amicilor nemulţumiţi de viaţă în urbea noastră prăfuită, murdară, neîngrijită! E suficient să ştiţi că, în foarte mare măsură, le împărtăşesc tristeţea, revolta, neputinţa, resemnarea. Este şi motivul pentru care le-am spus copiilor mei încă de când au terminat liceul: „Nu merită să vă îngropaţi tinereţea într-un oraş în care nu se întâmplă nimic. Plecaţi şi căutaţi-vă un rost în ţara şi lumea asta largă”.

Starea economică, socială, etnică extrem de precară şi fragilă a românilor trăitori într-o Secuime în care sunt foarte greu acceptaţi şi foarte uşor discriminaţi induce conştienţa unei drame - pe care, trebuie să recunoaştem, o trăiesc şi mulţi tineri maghiari, dar fără „acuta” etnică specifică spaţiului cu pricina. O dramă pe care nu o bagă nimeni în seamă, care nu impresionează nicio autoritate a statului român. Ceea ce, mai devreme sau mai târziu, ne  va costa pe toţi.