Elena Rotaru Dacă pe lumea asta mă mai întreabă cineva dacă sunt măritată, dacă am copii sau unde stau, s-a dus naibii cu statutul meu de persoană educată (aţi sesizat că n-am scris doamnă, da?), civilizată şi tolerantă. Prima persoană care mai face asta are de la mine un dos de înjurătură peste cavitatea emiţătoare de indiscreţii şi penibilităţi fără pic de originalitate.

Dacă pe lumea asta mă mai întreabă cineva dacă sunt măritată, dacă am copii sau unde stau, s-a dus naibii cu statutul meu de persoană educată (aţi sesizat că n-am scris doamnă, da?), civilizată şi tolerantă. Prima persoană care mai face asta are de la mine un dos de înjurătură peste cavitatea emiţătoare de indiscreţii şi penibilităţi fără pic de originalitate.

“Şi, te-ai măritat?” - asta m-a întrebat ultima dată o fostă colegă de liceu (măritată, divorţată şi iar măritată), întâlnită pe străzile de acasă. Şi să nu credeţi că s-a oprit aici. „Nu te înţeleg, eu de când eram mică am tot visat o rochie albă”. Hm, la ce liceu oi fi terminat, pentru Dumnezeu?

Recunosc, pe mine faza asta cu visul, cu albul din rochie, cu simbolul inocenţei mă impresionează până după lacrimi şi înapoi. O priveam şi îmi stătea pe limbă să-i spun că am avut şi eu, în sfârşit, un vis cu rochie, dar era portocalie, că era vară şi că era vorba acolo tot de o comuniune, mişto tare, dar fără de acte şi fără de neamuri cu flori în piept. În schimb am tăcut şi am aşteptat continuarea, ştiam că mai urmează ceva, şi a urmat.

“Copii ai? Şi nu faci, că mai ai timp?” (Aş pune semn de ţipăt aici dar nu am la îndemână butoanele necesare).

Ştie de relaţia aproape ireal de frumosă pe care o am cu nepoţii mei şi îmi aminteşte că nu se referă la ei. Asta îmi aduce aminte de o amică ce mi-a spus pe messenger într-o seară că e foarte frumoasă apropierea mea de “băieţii mei”, aşa cum le spun eu, dar să nu uit că nu-mi aparțin. Well, asta m-a şocat de-a dreptul şi i-am şi spus. “Ceee, nu sunt ai mei, tu vorbeşti serios? La naiba, cred că aşa se explică faptul că nu îmi mai aduceam aminte de greţurile de dimineaţă, de sala de naşteri şi de vizitele cu plocon* de după”.

Ciudat îmi mai sună acest capitol cu copiii care nu sunt ai mei, cu faptul că nu ştiu cum e să schimbi scutece, să te trezeşti noaptea, să mergi cu ei la medici. Mai contează că ştiu şi am experimentat toate astea plus temele prin telefon, consfătuirea legată de fete, participarea la şedinţele cu părinţii şi pierdutul de glas în tribunele sălii în care băieţii mei joacă atât de frumos handbal? Nu!

Să trecem mai departe. “Şi unde lucrezi?” După mult timp am găsit răspunsul ideal şi la întrebarea asta: la stat lucrez. Dacă dai un asemenea răspuns nici nu mai este nevoie să-l argumentezi sau să spui funcţia. De ce? Pentru că urmează compătimirea legată de tăierea din salariu, urmează înjurăturile faţă de guvernanţi etc., şi te-ai scos. Nu ai de făcut decât să priveşti şi să te laşi bătută uşor şi enervant pe umăr a încurajare.

Eh, la capitolul “unde stai”, în sfârşit, mă mai amuz şi eu. Copios chiar. Într-un canal din Bucureşti stau, aşa îmi încep relatarea. Şi pentru că acum este o zi frumoasă, am ieşit de lângă ţevile calde şi îmi ţin laptopul deasupra capului că poate-poate prind şi eu o rază de wireless să mai intru puţin pe net.

Nu contează dacă ai ceva în cap, dacă îţi este bine, dacă ai făcut ceva cu viaţa ta, dacă faci ceva interesant, contează doar dacă te-ai măritat. Cum să nu te-apuce furiile?! Furiile pe cei care te întreabă, sau mai nou fac un pas înapoi şi se uită la inelar dacă există vreun semn de legalitate relaţională în viaţa ta, şi furiile pe tine.

De ce naiba nu m-am măritat? Că de cerut am fost cerută şi de iubit sunt iubită. Grea întrebare, inutil răspuns.

În plus, dacă îmi legalizam şi eu relaţia aveam şi credit la bancă. Nu de alta, dar ultima dată când am vorbit cu cineva despre un împrumut, pe când îmi făcea calculul la punctele ce mă făceau eligibilă sau nu la a mă lega nefericit de o instituţie bancară, mi s-a spus franc faptul că dacă eram, cel puţin, divorţată punctajul meu era mai mare decât aşa, nemăritată fiind.

Uf, în grea situaţie sunt. Nici statut social n-am, nici împrumut la bancă n-am. O dramă trăiesc.

Aştept încă ziua în care cineva, pe care nu l-am văzut de ceva timp, să mă întrebe simplu: “Elena, ce mai faci?” Fără nicio indiscreţie, fără nicio nesimţire, fără niciun interes de comparare cu propria lor viaţă. Oare mai am de aşteptat mult?

*plocon = activitate cu scop nobil şi cu cheltuire de bani cu prilejul căruia cunoştinţele aduc haine prea mari şi uneori nepotrivite pentru bebeluş, dulciuri pentru mamă, iar nepotrivite pentru dieta ce va urma şi alcool pentru tată, oricând potrivit.