Am o mare dilemă: dacă pentru utilizarea calculatorului ai nevoie de o pregătire prealabilă, de ce nu s-ar face acest lucru și pentru folosirea telefonului mobil? Să nu poți apela dacă nu ai luat câteva lecții, dacă nu ai dat, eventual, un test scris sau o probă practică..

Datorită acestor aparate de emisie-recepție, din ce în ce mai cool și mai necesare, suntem puși la curent zi de zi cu viața unor persoane necunoscute, aflăm detalii privind locații – el într-un magazin “sunt încă la birou, te sun când plec”; sentimente - “iartă-mă, am plecat fără să-ți spun că te iubesc”, gesturi - “rămâi acolo că altfel știi ce te așteaptă”, greșeli - “n-am nevoie de scuzele tale, poți să mori în beci!?”; auzim apelative noi - “fă, dilio” sau „cubulețul meu de carne” și multe altele de nereprodus aici și nicăieri.

Parte din convorbirile la care am fost martoră m-au amuzat, recunosc, multe din ele mi-au pus răbdarea și propria-mi educație la încercare, pe altele am reușit să le ignor, dar toate astea au fost influențate de un aspect anume: distanța pe care a trebuit să o parcurg cu persoana care-și desena viața la telefon.

În tramvai, eu cu căștile în urechi, ea în fața mea privind absent pe geam. Sună telefonul, ea răspunde: ”cine e la telefon?, cine e pe telefon acolo și nu răspunde?, dar cine sunteți?, cine eeee în telefon?, cine e în telefon, răspundeee?”. Pauză, cred că persoana de la capătul strigătului a închis. Sună iar și o luăm de la capăt, eu și restul oamenilor deja amuzați și uimiți din vehiculul pe șine. A continuat așa preț de câteva stații, am convingerea fermă că persoana care a inițiat apelul s-a amuzat și n-a mai revenit. Niciodată!

Mi-a fost ciudă când am ajuns la destinație înaintea ei, aș fi vrut să aud continuarea și diversificarea întrebărilor, gen: cine e prin telefon?, cine e în lateral de telefon? etc. Pe undeva, mi-a părut rău de fata introdusă în peisaj mai sus, îmi pot închipui dilema de a nu ști cine o tot solicită misterios și tăcut.

În microbuz urc rar lângă șofer, ține de stare, de distanță, de impresia lăsată de conducătorul auto și de multe altele. Am zâmbit atunci când am văzut diversitatea de persoane care urcau în microbuzul în care urma să călătoresc mai bine de 3 ore: o domnișoară poposită recent de prin alte țări (o trăda geamantanul imens de care atârna un tichet de autocar), două reprezentante tinere ale etnicilor rromi (din acelea simpatice cu fuste muuulte și crețe) care aveau un bebe ce nu depășea vârsta de un an, doi tipi ce de-abia așteptau să plecăm pentru a pune capul pe un spătar, o cucoană înfiptă care își tot aranja fața în oglindă, eu și șoferul. Urma o călătorie interesantă, mi-am spus, și n-am greșit.

La nici 2 minute după ce ne-am pus în mișcare, domnișoara cu bagajul voluminos și-a scos telefonul mobil, de ultimă generație, și a format un număr. Aparent, era vorba de un domn la care ajungea pentru prima dată și pe care îl punea în gardă, cu voce tare, despre preferințele și așteptările ei. Ce-am aflat? Că vine din Spania, unde n-a detaliat ce-a făcut, că va sta în țara asta “oribilă” doar 6 zile, că se așteaptă să fie primită cu o sticlă de vin roșu din acela care “să-mi facă sângele să fiarbă”, ca să o citez corect, că dacă nu va fi pe placul ei (aici nu știu la ce s-a referit) nu va zăbovi mult pentru că ea “hă, hă, în câte locuri aș putea fi, nici n-ai idee tu, dar am ales să vin la tine”. (Ne)Fericitul!

Am tăcut cu toții, până și bebelușul stătea în liniște, preocupat, parcă, să nu întrerupă șirul poveștii iritant de picante. După aproximativ 20 de minute a închis, a apelat iar, a închis, a revenit cu detalii, cu precizări, cu avertizări, cu solicitări.

Ca un făcut, imediat ce a intrat într-o pauză mai lungă și a pus capul pe spătar, hotărâtă să se odihnească înainte de fierberea amintită, copilul ce stătea în brațele călătoarelor cu fuste atât de viu colorate a început să plângă. Eu am zâmbit a compătimire, se plictisise puiul de om, ea, domnișoara care era în trecere prin țara noastră, s-a simțit ofensată că nu avea parte de liniște. Și atunci s-a dezlănțuit iadul.

Nu cred că mi s-a mai întâmplat în viața asta să asist la o lecție atât de dură, de corectă și de detaliată.

Mi s-a întors doamna în fuste multe către ea și a folosit fiecare replică auzită de noi toți în convorbirea telefonică. Printre altele, ce au ținut de aspecte etnice și de educație, Viorica, mama puștiului sătul de povești fără final fericit, a întrebat-o sec: “dacă tot ne-ai povestit cu cine vrei să te culci (știți că am înlocuit cuvintele folosite exact, nu?), dacă ai țipat în microbuzul ăsta că te-ai săturat de țara asta, de ce nu ne spui și ce ai făcut în Spania? Că n-ai tu față de muncitoare și nici de intelectuală, eu aș spune că ai față de stradă”.

Din acel moment, s-a făcut o liniște în călătoria mea de mă surzea.

Nu știu dacă domnișoara cu față de stradă (replica asta îmi va rămâne pe veci în minte și în vocabular) și-a pus telefonul pe tăcere, dacă l-a închis sau dacă s-a folosit pentru comunicare de mesajele scrise, vă pot spune doar că a tăcut până la destinație și că am convingerea că i-a fiert sângele în vene mai repede decât se aștepta. Știu, sunt răutăcioasă.

La popas, am zâmbit mamei din microbuz, am aflat că se numește Viorica și că nu ai nevoie de studii, de unghii date cu lac și nici de călătorii în străinătate pentru a ști că nu poți folosi un obiect care poluează fonic atât de des fără a avea și consecințe.