„Ar fi mai bine să se ocupe altcineva de la Observatorul de subiect, că este totuși ceva complicat și tu ești încă elev”

Să faci jurnalism nu este chiar atât de ușor cum pare. Impresia generală este aceea că te pui în fața unui laptop și pur și simplu scrii. Ei bine, nu-i așa. Am învățat asta din proprie experiență. Încă învăț. Este cu atât mai dificil să practici jurnalismul într-o comunitate mică, pentru că dacă ai greșit un singur cuvânt, a doua zi este foarte probabil să îți fie rușine să ieși pe stradă, doar din neliniștea de a nu da ochii cu persoana față de care ai greșit. Din fericire, datorită colegilor, nu am trăit o asemenea experiență, însă puteam să o „dau de gard” de câteva ori. Jurnalismul este ca oricare altă meserie: are părțile ei bune, dar are și părți proaste. Dacă am învățat ceva de mai bine de un an de când am început să scriu în presă, este că nimic, dar absolut nimic, nu poate atinge perfectul absolut.  

Înainte ca știrea să ajungă în paginile ziarului și pe site, au loc mai multe procese. În primul rând, găsesc un subiect care mi se pare potrivit pentru o știre și mă consult cu Iulia Drăghici - Taraș, redactorul-șef, cea care m-a învățat „alfabetul” jurnalismului. Stabilim cine trebuie contactat, care pot fi unghiurile de abordare și pentru când ar trebui să fie gata materialul. Apoi, încep munca propriu-zisă. Iau legătura cu persoanele implicate, discut cu ele, transcriu convorbirile înregistrate (partea care se dovedește de multe ori ca fiind cea mai complicată și obositoare), iar apoi încep să scriu știrea în sine.

După ce termin de redactat textul, îl trimit Iuliei. Ne consultăm pe structură și stabilim dacă mai e nevoie de alte informații, iar, dacă nu e nevoie de completări, materialul merge la un alt coleg, Marius, care face o ultimă verificare pe corectitudinea gramaticală a textelor. Abia după aceea articolul ajunge la tehnoredactor, Iosif, care așază cuvintele scrise de redactori în paginile ziarului. Apoi, colegul nostru, Ionuț, le publică a doua zi dimineața pe site. Tot a doua zi, de la tipografie, ziarele ajung în mâinile cititorilor.

Sunt clasa a XII-a, iar în timp ce câțiva profesori, încercând să îmi dea un sfat bun, m-au „încurajat” să mă opresc din alte activități și să îmi dedic timpul doar pentru învățat, m-am încăpățânat să continui să scriu la ziar. De ce? Pentru că simt că fac ceva pentru comunitate, că îmi pot aduce aportul în cadrul societății în care trăiesc. Și, ca să nu fiu ipocrit, pentru că îmi place.

Cum reacționează autoritățile când un puști de 18 ani le cere lămuriri

Tocmai pentru că suntem o comunitate mică, este ușor, ca persoană care ai contact aproape zilnic cu presa, să știi cine lucrează în domeniu sau nu.

Tocmai dintr-un astfel de motiv, au fost cazuri în care după ce am contactat o persoană pentru un punct de vedere, Iulia, redactorul – șef, a primit un mesaj de genul: „Bună! Am vorbit cu David Leonard Bularca, este adevărat că lucrează la voi?”, iar apoi, după confirmarea primită din partea Iuliei, mi s-a sugerat, de către aceeași persoană, că „ar fi mai bine să se ocupe altcineva de la Observatorul de subiect, că este totuși ceva complicat și tu ești încă elev”.

M-a supărat sugestia primită în acel moment? Evident. M-am gândit instant: „Ce, adică eu nu pot?”. Ba puteam. La fel de bine cum pot acum să înțeleg de ce persoana respectivă a simțit nevoia să îmi dea acel sfat. Suntem obișnuiți, încă de mici, că de abia după ce termini liceul, eventual, ai dreptul să faci lucruri „de oameni mari”. Deși nu este așa. Oricine poate semnala problemele pe care le observă în comunitatea sa. Oricine poate face orice, atât timp cât face cum trebuie. Nu contează că ai 12 sau 40 de ani. Cu toții ar trebui să avem ocazia să ne spunem punctul de vedere. Însă, înainte de asta, ar trebui să fim învățați cum să ne spunem punctul de vedere.

Revenind, între timp lucrurile s-au schimbat. Lumea a început să se obișnuiască cu ideea că un adolescent din Întorsura Buzăului scrie la Observatorul de Covasna – CovasnaMedia.ro. Cu mici excepții, căci altfel nu am avea de ce râde pe grupul de redacție intern atunci când le scriu dezamăgit colegelor că iar mi-a cerut Poliția să mă legitimez sau că din nou a trebuit să dau explicații vreunui responsabil de la o instituție cu privire la motivul pentru care fac poze la o clădire (da, am rămas și eu surprins că pentru unii concetățeni trebuie să lucrezi în presă ca să ai voie să faci o poză unei instituții).

Ce am învățat până acum datorită jurnalismului

Nu mă feresc să recunosc că înainte de a începe să scriu la ziar eram un mic „hater” (n. red. răutăcios). Câteodată pe bună dreptate, alteori din pură lipsă de informație.

Am învățat datorită acestei meserii că aproape niciodată un lucru anume nu este cum pare. Trebuie să iei informația pe care o ai și să adaugi la ea toate punctele de vedere ale celor implicați, să înțelegi de ce s-a întâmplat ceva într-un anumit mod și nu invers.

Cea mai mare responsabilitate este aceea de a te asigura că ai relatat corect și imparțial despre fiecare subiect în parte, deși și jurnaliștii sunt oameni care au păreri și anumite preconcepții. Ei bine, dacă vrei să lucrezi în presă, trebuie să scapi rapid de aceste două elemente.

Poate ai observat că de-a lungul textului am evitat să mă numesc jurnalist. Chiar dacă, da, teoretic asta sunt. Prefer să spun că lucrez în presă sau că scriu la ziar. Fac asta din respect pentru meseria aceasta care îmi place enorm de mult. Mi se pare o jignire pentru această profesie ca eu, după un an și câteva luni de când am început să scriu la o publicație județeană, să mă numesc jurnalist.

Nu oricine care are câteva texte publicate pe un site este jurnalist. Comunitatea covăsneană, dar nu numai, cea din România, în general, ar trebui să înțeleagă mai bine acest lucru. Nu orice material publicat este un produs de presă. Nu orice site de pe vastul internet unde se publică diferite texte face parte din presă. În spatele unui material de presă este munca mai multor oameni. Am enumerat mai sus doar o parte din proces.

Rugămintea mea către cititori este să rămână critici: cu noi, cu autoritățile și cu orice informație care le ajunge la urechi. Însă ar trebui să trecem la un altfel de critică: cea constructivă și unde există un dialog, prin care încercăm să îl înțelegem pe celălalt și să îi explicăm de ce credem noi că a greșit, dar ascultăm și punctul său de vedere.

David Leonard Bularca