BLOG/OCV 28 martie 2021

Oamenii cu care m-a binecuvântat ziarul

de Daniela Luca | 950 vizualizări

A trecut ceva vreme de când colegii și-au publicat textele pe blogul recent lansat. Sunt foarte mândră de ei și le-am citit cu mult drag, doar că de fiecare dată când ajungeam la final mă întrebam – eu ce pot să scriu? Zile în șir m-am gândit ce aș vrea să le spun, din postura asta, celor care ne citesc. Nu știam dacă mi-e atât de greu să mă apuc de scris pentru că nu am ce să spun sau pentru că am prea multe de zis și nu știu cum să îmi fac ordine în gânduri. Acum îmi dau seama că era vorba de a doua variantă. Am avut nevoie de timp ca să aleg dintre ideile pe care le aveam, una cu care să încep.

Toate gândurile mi se învârteau în jurul aceleiași întrebări care nu mă lăsa în pace zile în șir – ce mă face să mă simt atât de recunoscătoare pentru această experiență de peste doi ani și jumătate la ziar? Mă întrebam, mă luam cu altele, iar apoi reveneam iar și iar la același gând care încerca să își facă drum printre sutele de altele care-mi străbat subconștientul. Așteptam să am un moment de intimitate, dar eu cu mine, ca să pot procesa tot ce mi s-a întâmplat din august 2018 încoace. Într-o seară de duminică răspunsul la întrebarea care mă rodea de ceva timp a apărut de nicăieri. Fără să îmi dau seama am zis în sinea mea: OAMENII. Am simțit atunci un fior pe șira spinării de parcă am elucidat un mister pe care omenirea nu îl cunoștea încă. Am oprit rapid apa de la chiuveta încă plină cu vase și am început să scriu, ca nu cumva să îmi pierd ideile.

Am realizat în seara aceea că oamenii pe care i-am întâlnit în toți acești ani, datorită ziarului, mă fac să mă simt norocoasă și să apreciez atât de mult tot ce mi s-a întâmplat până acum.

Am cunoscut sute de caractere, oameni fel și fel, tineri și bătrâni, săraci, flămânzi și deznădăjduiți sau cu statut social înalt, influenți, îmbarcați în costume scumpe și cu pantofii lustruiți. Unii m-au lăsat mai greu să pătrund în sufletul lor, alții deloc, iar alții, din prima, fără ezitare. Am avut emoții mari de fiecare dată când a trebuit să cunosc o persoană nouă. Mă simt și acum onorată ori de câte ori reușesc să fiu parte, chiar și pentru puțin timp, din viața unui om și să îi ascult povestea, iar apoi să le-o transmit oamenilor, așa cum am simțit. E unul dintre cele mai înălțătoare sentimente pe care le-am trăit vreodată.

Ca o paranteză, tind să cred că anume cei din cauza cărora am plâns de frustrare, cei care m-au făcut să nu mă mai simt sigură de mine, sunt cei care m-au învățat cele mai utile lecții, dar azi nu este despre ei.

Azi vreau să le dedic niște rânduri celor cărora le sunt recunoscătoare pentru faptul că, fără să știe poate, m-au marcat, mi-au umplut inima de bucurie și m-au motivat să îmi doresc să nu mă opresc vreodată din a-i căuta pe cei care au nevoie să fie ascultați pentru a le transmite mesajul mai departe.

Odată ce m-am decis că acesta este subiectul despre care vreau să scriu, în minte au început să îmi apară zeci de nume și imagini cu persoane fără de care viața mea poate că nu s-ar fi schimbat dramatic, însă fără de care, cu siguranță, nu ar mai fi la fel de completă. Ca o ultimă paranteză, înainte să vă fac cunoștință cu acești oameni, vreau să mai spun că legătura cu unii dintre ei a depășit de mult hotarul ziarului, iar alții, deși nu îmi sunt atât de apropiați, continuă să mă inspire și să mă facă să mă simt recunoscătoare pentru că i-am întâlnit cândva.

Alic și Angela Cucu

Printre primele persoane cu care am stat de vorbă odată ce am început să scriu la ziar au fost Alic și Angela Cucu. Soții s-au mutat din Basarabia la Sfântu Gheorghe acum mulți ani și îmi sunt dragi pentru simplul fapt că sunt „de ai mei”, dar și pentru că sunt niște oameni muncitori, pe care nu-i vezi niciodată stând degeaba. De câte ori merg pe la piață, Angela e acolo, printre legumele și fructele crescute de soțul ei. O văd mereu obosită, plină de griji, dar atât de senină și binevoitoare. Îmi mai îndeasă uneori în punga plină de zarzavaturi câte o legătură de pătrunjel sau un măr, un gest atât de matern și de cald. Cei doi fac o echipă excelentă, unul muncește mai mult ca altul, însă sunt sigură că la finalul zilei tot ce contează este că mai pot și mâine...și tot așa.

Józsi Győző și Kinga

Oameni frumoși, mereu plini de idei, mereu grăbiți, pe care îi știe multă lume din oraș. Acum au mai deschis o cafenea, iar de când a venit pandemia, am mers din ce în ce mai rar în localul lor unde mă simt acasă și atunci când gazdele sunt plecate. Kinga e un soare, un om cu o energie aparte care îmi dă mereu o stare de bine prin simpla ei prezență, iar pe Győző nu l-am văzut niciodată prost dispus. Zâmbește mereu și știe să îi molipsească și pe alții.

Csere Mihály

Misi, cum îi spun cel mai des, este un om pe care l-am cunoscut datorită hobby-ului deosebit pe care îl are. Îl pasionează astronomia și astrofotografia. Am înțeles din prima că suntem de pe aceeași planetă. Este dezvoltator de software și mă ajută ori de câte ori am vreo întrebare legată de IT. Nu m-a refuzat niciodată nici când am avut nevoie de o traducere din maghiară în română și îi sunt foarte recunoscătoare pentru acest fapt.

Kozmin Dima

Kozmin este unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Mulți îi cunosc povestea, însă nu știu câți dintre aceștia au avut ocazia să stea de vorbă cu el și să se convingă de faptul că sunt în fața unui luptător. Este un tânăr înconjurat mereu de zeci de prieteni, ambițios, amuzant, creativ și talentat la toate, dar mai ales la dans, actorie și bucătărie.

Gász Judit

Doamna Judit lucrează de șase ani la Casa Írisz, cu persoane cu dizabilități mintale, despre care vorbește ca despre copiii săi. În lumea lor nu există interese ascunse, răutate, invidie sau minciună, mi-a spus odată femeia. Am îndrăgit-o din primele clipe pentru bunătatea ei și sper ca într-o zi să facem ceea ce ne-am propus în urmă cu un an. Doamna Judit mi-a zis că este expertă în prepararea kürtőskalács-ului și că o să împărtășească și cu mine toate secretele pe care le știe.

Birtalan Csanád

Nici măcar nu îmi amintesc când am vorbit pentru prima oară, însă cred s-a întâmplat la unul dintre evenimentele organizate de Csanád, un tânăr activ care pare că știe tot sau dacă nu știe, știe pe cineva care cu siguranță știe. M-a direcționat de zeci de ori spre oameni de care am avut nevoie și vreau să îi mulțumesc încă odată pentru asta.

Igyártó Nándor

Nándor sau salvatorul de animale, așa cum i se spune mai des, mă face să mă întreb dacă și ziua lui are 24 de ore, pentru că este mereu la locul și la timpul potrivit, ca un supererou. Îmi trimite des poze cu pisici și căței pe care i-a salvat, fapt pentru care îl respect și îl susțin ori de câte ori am ocazia.

Beatrice Borzoș

Ultima oară când ne-am întâlnit, în urmă cu un an, la un concert al trupei din care face parte, m-a recunoscut după voce, cu toate că era a doua oară când stăteam de vorbă. Tremura și atunci de emoții. Beatrice este o tânăra nevăzătoare din Belin, o fată despre care mi-a făcut o enormă plăcere să scriu. Cântă cu vocea și la pian într-un fel în care nu mulți știu să o facă. Îmi este dor de ea și sper să o pot vizita cândva.

Tompa Krisztián

Krisztián, campion la motocros, îmi este ca un frate mai mic. Sunt extrem de mândră de el atunci când cucerește noi și noi trofee și îmi place să scriu despre asta. Îi țin pumnii și în acest sezon competițional atipic.

Bogdan Todoran și Lorand Caia-Teodorescu

Cei doi tineri de la Asociația de Tineret ECOU sunt mereu puși pe treabă. Pot conta pe ei oricând și îmi răspund rapid la orice întrebare aș avea în legătura cu viața și nevoile tinerilor din oraș. Exemplul lui Bogdan și Lori mă face să nu mă îndoiesc de faptul că generația care ne calcă pe urme are mult potențial.

Am lăsat la final, ca la desert, oamenii care îmi sunt cei și cei mai dragi, colegii de ziar: Iulia Drăghici – Taraș, David Leonard Bularca, Daniel Santa, Iosif Mihai Darie, Ana Maria Radu, Sorin Costea, Cristina Bejancu, Dumitru Manolăchescu și toți ceilalți cei care muncesc zilnic pentru ca acest proiect să meargă mai departe și nu oricum, ci într-o direcție corectă, astfel încât să putem spune mereu, cu capul sus, de unde venim. Am împărtășit cu ei, în cei peste doi ani și jumătate, zâmbete și lacrimi, dezamăgirii și victorii, mâncare și experiențe, și visez la momentul în care vom putea fi cu toții, din nou, în același birou.

Cred cu tărie că anume acum, când traversăm aceste timpuri grele și deprimante, ar trebui să ne facem timp și curaj ca să le spunem celor pe care îi îndrăgim ce însemnătate are prezența lor în viețile noastre. E atât de simplu.

Distribuie articolul:  
|

BLOG/OCV

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.