Avem peste 200 de elevi cu nevoi speciale care necesită sprijinul și susținerea noastră

Îi vedem rar și de cele mai multe ori ne ferim privirile, dorind să îi uităm imediat – din egoismul de a ne proteja, din milă ori chiar jenă. Ne prefacem intangibili și evităm, în general, contactul cu ei ori cu persoanele apropiate lor. Iar dacă avem copii, răsuflăm ușurați, încă o dată, că ai noștri sunt „sănătoși”. Dar ei există, și dincolo de faptul că sunt altfel – poate mai anxioși, mai temători, uneori mai agresivi, alteori liniștiți, sunt în cele din urmă ca și noi: au propriile trăiri și emoții, se bucură ori se întristează, au frustrări și mici reușite și, uneori, o imensă dragoste de dăruit. Ei sunt copiii cu nevoi speciale, cei care, din vina nimănui, sunt pur și simplu „altfel”. În mod evident, orice logică ne spune că toți ar trebui să avem șansa unui început egal – ceea ce se întâmplă însă în realitate este total diferit, iar asta o știm și noi, cei „normali”. Însă cu atât mai greu este pentru o persoană cu nevoi speciale, care singură nu poate reuși să se facă înțeleasă, având nevoie de ajutorul unor specialiști.

Un altfel de învățământ pentru cei diferiți

După zeci de ani de comunism, în care regimul a ținut departe de ochii societății persoanele cu nevoi speciale, România face astăzi progrese în acceptarea și integrarea acestora. Iar aceste progrese se fac și în județul nostru, prin intermediul Școlii Speciale din Sfântu Gheorghe, care mai cuprinde Școala de la Olteni, plus profesorii itineranți, care se deplasează la câțiva dintre copiii cu nevoi speciale care nu au cum să ajungă în una dintre cele două locații. Dincolo de zidurile Școlii Speciale din Sfântu Gheorghe poți descoperi o altă lume – una a durerii izvorâte din faptul că exprimarea e grea ori imposibilă uneori, dar și una a voinței și dedicației. Totul este să avem curajul de a ieși din zona noastră de confort și de a ne îndrepta atenția și spre cei diferiți de noi. Iar asta fac aici, de ani de zile, directorul instituției, psihologul Sebestyen Piroska, și colegii săi – profesori și specialiști în domenii precum psihologia, kinetoterapia, logopedia, psihomotricitatea ș.a. În contrast cu faptul că își desfășoară activitatea într-un cerc relativ închis, cei de la Școala Specială au o deschidere firească către restul comunității, însă cu modestia omului care are foarte multe de dus la capăt și mai puțină vreme pentru laudă.

Sebestyen Piroska este de 18 ani directoare a Școlii Speciale, astfel că a văzut sute de copii cu nevoi speciale evoluând aici, mergând spre mai bine, în vreme ce mulți dintre ei au ajuns la un nivel de adaptare în comunitate nesperat.

„În prezent, Școala Specială are peste 200 de elevi, de diverse vârste și cu diverse afecțiuni. Avem copii cu Sindromul Down, cu autism sau cu alte afecțiuni neurologice. Ca să ajungă aici, fiecare are un parcurs ce implică testări medicale și multă birocrație, însă odată integrați în clase, începe adevărata provocare. Vorbim despre o muncă de zeci de ani, căci în general copiii speciali ajung aici după vârsta de opt ani, asta ca urmare a ritmului mai lent de dezvoltare psihică – și chiar fizică, în comparație cu restul copiilor. Clasele sunt organizate cu câte cinci-șase copii, pe secția română și maghiară, și se lucrează pe metode cu totul speciale, în funcție de nevoile fiecăruia dintre ei”, ne-a explicat Sebestyen Piroska.

Cadre didactice calificate și dedicate

Aceasta a arătat că toate cele 82 de cadre didactice ale structurilor Școlii Speciale sunt calificate și într-o continuă perfecționare, urmare a determinării lor de a face posibilă evoluția fiecărui copil în parte; de multe ori, aceste cadre didactice participă benevol la tot felul de cursuri, inclusiv în străinătate – și nu de puține ori, pe cheltuială proprie.

„Ca nivel de dotare, nu putem să ne plângem – acum aparținem de Consiliul Județean și în general ni s-a răspuns cu deschidere solicitărilor. Sigur că mereu e loc de mai bine – am mai avea nevoie, de exemplu, de un microbuz, căci aici aducem zilnic copii din tot județul, dar cred că față de alte școli de profil din țară stăm foarte bine”, a spus directoarea, subliniind faptul că Școala are multe parteneriate, aici vin și tineri voluntari, e implicată în proiecte iar copiii participă inclusiv la concursuri și acțiuni organizate pentru ei.

Fiecare dintre cadrele didactice de aici vorbește cu dăruire și seninătate despre munca pe care o face alături de acești copii, dar mai ales cu un soi de atașament senin, care nu are nicio legătură cu mila; de altfel, profesorii și învățătorii de la Școala Specială spun că meseria lor nu are nicio legătură cu mila, un sentiment la care dacă s-ar limita, lupta pentru acești copii speciali ar fi pierdută.

O muncă perpetuă, în care rezultatele vin lent

Florina Gheorghiu este profesor în psihopedagogie specială, unul dintre oamenii care, alături de restul colegilor săi, încearcă zi de zi să le dezvăluie copiilor speciali lumea așa cum o pot ei percepe. Și este nevoie de multă dăruire pentru ca un profesor, care nu e motivat cu un salariu foarte mare față de colegii săi din învățământul de masă, să se implice atât de total încât de multe ori să realizeze personal manuale speciale pentru elevii săi.

„Sunt mai multe categorii de copii și pentru fiecare copil în parte facem un program personalizat de asistență educațională. La deficiențe grave asociate – Sindromul Down, autism, deficiențe mintale, comportamentale, emoționale – de cele mai multe ori apare deficiența de comunicare: unii chiar nu vorbesc și inclusiv familiile lor au probleme cu ei din cauza asta. Iar scopul nostru principal e să-i „deschidem”, să-i învățăm să se exprime, să trăiască în societate, să nu se teamă, să ceară ajutor și să-l primească – deoarece se tem de oamenii străini unii, iar alții, în cealaltă extremă – mai ales la Sindromul Down, nu anticipează pericolul și-și pun propria viață în pericol (…). Tocmai de asta, rămân până la maturitate copii – li se spune „copiii adulți” – sunt foarte emoționali, atașați de o persoană, pot iubi necondiționat dar în același timp pot deveni extrem de agresivi, dacă ceva nu e în acord cu ceea ce-și doresc pe moment – asta întâlnim la copiii cu Sindromul Down și cu Autism”, a explicat Florina Gheorghiu, subliniind că tocmai din aceste cauze, școlile speciale lucrează pe metode proprii, pe tipologii neîntâlnite în școlile de masă, ceea ce este în avantajul copiilor.

Astfel, toate activitățile cu copii de aici se fac prin joc, dar un joc în maniera în care de fapt copiii sunt învățați să se exprime, să citească, să scrie, să recunoască trăiri, obiecte și diverse alte elemente – în funcție de gravitatea afecțiunilor lor, desigur.

„Fiind veșnic copii, prin joc asimilează și se dezvoltă cel mai bine. Și obligatoriu evoluează din punct de vedere relațional, inclusiv în comunitate. Mulți dintre ei se dezvoltă cognitiv până la a avea o meserie – mai ușoară, desigur. Îi învățăm să aibă responsabilități, să-și asume lucrurile...”, a punctat Florina Gheorghiu.

În ceea ce privește alegerea de a lucra cu acești copii, ceea ce nu e tocmai ușor, Florina Gheorghiu spune că a simțit nevoia să fie aproape de astfel de copii, chiar dacă înainte a fost învățătoare în învățământul de masă.

„De multe ori, părinții sunt atât de copleșiți de nenorocirea de a avea un copil special, încât uită să se manifeste cu dragoste – nu că nu i-ar iubi, dar situația lor nu e tocmai ușoară. Și aici intervenim noi, făcând inclusiv activități alături de părinți și copiii lor”, a spus Florina Gheorghiu.

E nevoie de grupuri de suport pentru părinți

Potrivit acesteia, chiar dacă societatea românească a început să-și schimbe atitudinea față de copiii cu nevoi speciale, acceptându-i, încă este grea relaționarea cu aceștia.

„Ceea ce lipsește la noi, în general, sunt grupurile de suport pentru părinţi – pentru că și ei sunt privați de o viață normală, având acești copii. Ar fi nevoie de grupuri de suport, în care să discute, să-și spună problemele. În rest, cred că s-au făcut pași uriaşi – sunt concursuri școlare la nivel național și internațional, la care copiii participă și se bucură – de desen, de dans, de lucru manual. Chiar și copiii noștri au participat la Concursul național de dans, unde am obținut locul I. Societatea e deschisă, s-a evoluat, lumea îi acceptă și nu-i mai privește cu milă ci admirație”, este de părere Florina Gheorghiu.

Aceasta crede că problema este ca părinții să accepte că au copii cu probleme, căci în ceea ce-i privește își ridică bariere foarte mari în relaționare, din momentul în care au un copil „altfel” simțind că li s-au ruinat aspirațiile și așteptările de viitor.

Copiii cu deficiențe grave rămân în Școala Specială până la 20 de ani, în vreme ce cei cu deficiențe moderate sunt integrați pe parcurs în învățământul de masă. Astfel, copii plecați de la Școala Specială au reușit să termine o școală profesională sau chiar liceu, ajungând mulți dintre ei să lucreze în domenii precum comerțul, serviciile sau producția. În aceste condiții, este inevitabilă atașarea.

„Bineînțeles că ne atașăm de acești copii, dar niciodată din milă, ci pentru a-i ajuta. Iar reușitele lor sunt motivația noastră, atunci când ei fac progrese ne împlinesc pe noi. Și reușim astfel să-i iubim didactic, ca să spun așa, în vreme ce evoluția lor ne confirmă munca și sensul acesteia”, a mai spus Florina Gheorghiu.

Învăţământul special, o șansă pentru cei „altfel”

N.R. este părintele unui copil cu Sindromul Down, care acum are 11 ani și este integrat la Școala Specială. Bărbatul recunoaște că nașterea unui copil cu acest sindrom nu este ușor de „digerat” pentru niciun părinte, mai ales că, după cum se știe, aceasta este o stare genetică pe parcursul întregii vieţi, ce se produce în momentul concepţiei fătului. Sindromul Down reprezintă o afecțiune cromozomială din naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii, cauzată de prezența unui cromozom 21 suplimentar.

„Nu a fost deloc ușor, mai ales că după un astfel de șoc a început lupta cu sistemul. Un sistem care recunoaște că ai un copil diferit, dar îți pune în cale o mulțime de hârtii și drumuri, pentru a obține drepturile copilului – căci vorbim aici și despre terapii, medicamente, proceduri de observare a bolii, logoped, tratamente speciale. Relația cu copilul devine bună în timp, depui efort imens, necesitățile sunt altele decât la un copil normal iar învățământul special este absolut necesar pentru acești copii”, ne-a declarat N.R., care ne-a mărturisit că întrebarea pe care și-o pune veșnic un părinte de copil cu nevoi speciale este „ce se va întâmpla cu el când eu nu voi mai fi…?”

Potrivit acestuia, chiar dacă țara noastră a făcut progrese în acceptarea persoanelor cu nevoi speciale, încă mai e loc de mai mult. N.R. crede că noi ca popor mai avem mult de lucrat la propria conștiință, astfel încât să nu-i marginalizăm pe cei diferiți, ci să învățăm să trăim alături de ei, oferindu-le sprijinul nostru. Pentru că, la rândul nostru, poate că uneori am putea primi niște lecții de la acești copii cu nevoi speciale, care nu știu ce înseamnă minciuna, răutatea, invidia sau dispreţul – sufletele lor rămân mereu inocente, în vreme ce ei pendulează veșnic între două lumi – lumea lor proprie și lumea noastră, a celor mulți și „normali”.