La Sfântu Gheorghe funcționează una dintre cele două clase pentru copii dislexici unice în țară

Școala Generală Nicolae Colan s-a înscris acum doi ani într-un pionierat deschis în urmă cu ani buni la Târgu Mureș și s-a alăturat astfel unei școli de acolo, care a simțit nevoia de a privi mai îndeaproape la necesitățile copiilor dislexici.

Clasele speciale, o șansă pentru dislexici

La Școala Generală Nicolae Colan, o clasă specială, formată din numai nouă copii, funcționează la fel și totuși complet diferit față de restul. Aici, copiii învață așezați diferit față de cum sunt cei din alte clase – și asta inclusiv pentru că sunt puțini la număr, dar învață diferit și ca metode de predare, mai ales atunci când vine vorba despre orele de limbi sau matematică. De fapt, copiii din această clasă parcurg aceeași materie precum cei din clase „normale”, cu diferența că metoda de predare este diferită, adică una  logopedică în care se asociază litera și sunetul cu mișcarea buzelor. În plus, atmosfera de aici este caldă și prietenoasă. Și totul pentru că acești copii au nevoi speciale care pot dispărea în timp dacă li se vine în întâmpinare cu abordări speciale. Proiectul ambițios de la Nicolae Colan a pornit pe modelul experienței de la Târgu Mureș, aceasta din urmă inspirată de sistemul din Ungaria. Astfel, o mână de oameni încearcă aici să-i ajute pe copiii identificați sau diagnosticați cu tulburări de învăţare – dislexie, disgrafie, discalculie. Însă totul este nou, prejudecățile sunt puternice, personalul specializat destul de puțin, iar sistemul de învățământ românesc destul de reticent. Cu toate acestea, tocmai pentru că era nevoie de așa ceva și lumea începe să devină receptivă, din anul școlar următor se dorește înființarea unei noi clase. Iar școala are resurse umane proprii sau asociate pentru ca pe viitor să poată oferi atât clase cu limba de predare română cât și maghiară – totul e ca cererea din partea părinților să fie fermă.

Un deficit des întâlnit, rareori tratat

Dislexia este definită ca fiind un deficit de un anume grad în recunoașterea și înțelegerea textelor scrise, tipărite sau de mână. Dislexia vine cu o lecturare lentă, greoaie, cu poticniri și chiar blocaje în citire, fiind deficiența de învățare care împiedică dezvoltarea capacității de a citi. Cititul nefiind un act primordial la om, trebuie învățat. Ei bine, dislexicii nu o pot face. Și ca să înțelegeți mai bine, imaginați-vă că aceste rânduri, aceste cuvinte și litere pe care le parcurgeți acum, nu mai au niciun sens pentru dvs., ca și cum ați citi un text într-o limbă străină, pe care nu o cunoașteți: literele le vedeți, dar înșiruirea lor în cuvinte nu are niciun sens, nicio noimă. Asta este drama dislexicilor și, din păcate, în vreme ce în alte țări dislexia se descoperă devreme ceea ce face posibilă corectarea cât mai grabnică, la noi sistemul este unul atât de inflexibil încât copiii dislexici sunt un tabu și uneori chiar o „rușine” pentru părinți. Asta face posibil ca un copil cu dislexie să treacă uneori prin ani de școală și să nu fie diagnosticat, însă din cauza incapacității sale de a citi și scrie corect, să fie catalogat ca fiind leneș, dezordonat ori chiar… prost. În aceste condiții, este lesne de înțeles ce se întâmplă cu stima de sine a unui copil și cum îi poate influența asta parcursul vieții.

Dislexia, o noutate încă pentru sistemul nostru de învățământ

Demeny Marta este profesor itinerant și psiholog, unul dintre membrii fondatori ai Fundației FER pentru dezvoltare și reabilitare din Sfântu Gheorghe, iar în prezent se ocupă de clasa specială pentru copii dislexici de la Școala Nicolae Colan.

„Clasa a fost înființată la cererea unor părinți, care ne-au căutat la Fundație, simțind nevoia de a face pași astfel încât copiii lor să nu ajungă să aibă dificultăți foarte mari sau chiar să rămână repetenți din clasa a V-a, după ce s-au chinuit ani întregi cu acești copii cu dificultăți care deși au un intelect ridicat, nu au făcut față cititului și scrisului, implicit. În general, copiii cu dislexie știu răspunsurile, problema e că nu reușesc să le exprime verbal ori în scris în mod corect. Dislexia e o tulburare specifică de învățare, se manifestă la nivelul cititului – copilul nu are același ritm de învățare a cititului precum ceilalți, deși învață; și face greșeli tipice: omisiuni de litere, confuzie între litere ca aspect vizual ori auditiv – iar disgrafia e legată de dislexie”, a explicat Demeny Marta.

Pornind de aici, aceasta a arătat că în mod normal dislexia unui copil ar trebui sesizată de către învățător, adică din clasele primare – din păcate însă, aceștia nu sunt pregătiți în acest sens, nu știu metode de a recunoaște sau lucra în cazul dislexiei. Astfel, copiii cu dislexie ajung să fie catalogați ca fiind leneși ori negativiști, tocmai pentru că inteligența lor bună ori medie se observă, însă nu dă rezultate. În cadrul Casei Corpului Didactic Covasna s-au făcut deja cursuri pentru cadrele didactice astfel încât acestea să afle metode de recunoaștere și lucru cu copiii dislexici, însă la acestea au participat 60 de cadre didactice, ceea ce este foarte puțin comparabil cu numărul cadrelor din județ. În rest, posibilitățile de perfecționare în acest domeniu sunt reduse ori chiar nule în țară, iar cei care vor să învețe despre lucrul cu copiii cu dislexie trebuie să meargă la cursuri din alte țări. Și asta pe banii lor, pentru că Ministerul Educației nu oferă niciun sprijin în acest sens. Internetul ar fi o altă variantă, însă materialele disponibile în limba română sunt foarte limitate, astfel că dacă un cadru didactic nu vorbește bine limba engleză, germană sau maghiară în mod clar nu se poate „autoeduca” în ceea ce privește dislexia. Dincolo de asta, modalitatea de predare pentru dislexici înseamnă materiale speciale – planșe, manuale, care la rândul lor costă și pe care nimeni nu le decontează. Prin urmare, este alegerea personală a unui cadru didactic dacă vrea să învețe ceva despre dislexie și dacă vrea să se ocupe de acești copii, căci Ministerul nu îi facilitează deloc demersul și nici nu-i motivează financiar.

„Sistemului nostru de învățământ îi lipsește totul, atunci când vine vorba despre dislexie. Statul nu știe nimic despre copiii dislexici și nu face nimic pentru ei – ar trebui un program special pentru ei, mai ales la matematică. Un program școlar redus, gândit altfel. Plus că ar trebui un sistem prin care dislexia să fie recunoscută mai repede, din clasele primare. Astea sunt problemele noastre față de Ungaria, de exemplu, unde au clase speciale pentru dislexici, metode specifice și manuale speciale pentru acei copii. Noi facem totul din banii noștri, cumpărăm caiete speciale, manuale, materiale – dar pentru asta îți trebuie pasiune, o chemare aparte, căci motivație financiară nu există. Prin urmare, integrarea e cu semnul întrebării la noi, căci nu avem resurse și foarte puțini sunt profesorii care își permit să meargă pe banii lor la tot felul de cursuri de perfecționare”, a mai spus Demeny, recunoscând că ei personal lucrul cu copiii dislexici i s-a părut provocator și interesant, astfel că aceasta a fost principala motivație.

Se fac pași mici, fără susținere reală

Revenind la dislexie, Demeny Marta a arătat că aceasta merge de obicei mână în mână cu disgrafia și discalculia, astfel că unii copii dislexici nu pot scrie corect sau ajung în gimnaziu și nu știu tabla înmulţirii – nu pentru că nu ar învăța sau nu ar vrea, ci pentru că nu pot. De altfel, la diagnosticarea copiilor, testele de inteligență verbale și nonverbale reprezintă baza de diferențiere între cei cu intelect scăzut și cei cu dislexie. Problemele dislexiei pot fi corectate, însă necesită abordări diferite, mai ales că pentru a învăța matematica, dislexicii ar trebui să participe la ore individuale, pentru nivelul lor. De altfel, țările care se preocupă de dislexici au inclusiv spații de clase special adaptate pentru aceștia, dotate cu numeroase materiale didactice care ajută dislexicii vizual – table interactive, jocuri speciale pentru matematică, diverse materiale educative.

Acestor neajunsuri ale unui sistem de învățământ rigid, care pare că nu vrea să vadă că dislexicii există printre noi, li se mai adaugă și prejudecățile părinților. Dacă în singura clasă pentru copii dislexici din județ avem numai nouă elevi, asta nu înseamnă că acesta este numărul lor real. După cum nu înseamnă că dacă există clase pentru dislexici numai la Sfântu Gheorghe și Târgu Mureș, atunci în restul județelor din țară nu mai există copii dislexici. Ei există, însă neșansa face ca sistemul să nu-i recunoască. Plus că nici părinții nu vor recunoașterea, dintr-un soi de rușine care nu conștientizează că ignorarea problemei poate agrava situația pe viitor.

„Sigur că mai avem dislexici iar ei sunt răspândiți în toate școlile județului. După clasele primare, dislexia netratată e mai evidentă, iar profesorii o detectează de obicei, tolerând-o atunci când dau nota cinci copiilor respectivi, pentru a trece clasa. E foarte greu pentru un părinte să accepte că are un copil cu probleme, așa că îi duc în clase normale, de teama de a nu rămâne în urmă ca materie. Ce nu înțeleg părinții e că nu e totuna cu ce metode se lucrează – mai ales că dislexia poate avea diverse forme, inclusiv cea gravă, la care trebuie lucrat dacă vrem ca respectivul copil să se apropie de o normalitate a cititului, scrisului”, a ținut să atenționeze Demeny, precizând că dislexia este vindecabilă atunci când se lucrează corect și din timp cu copiii.

14% dintre elevii covăsneni sunt dislexici

Procent destul de mare printre copii

Potrivit acesteia, din puținele statistici care există, cam 5% dintre copiii dislexici au forma gravă – dislexie, disgrafie și discalculie grave. Ca procent, în jur de 14% dintre elevii covăsneni sunt dislexici; cei cu forme ușoare pot depăși în cele din urmă situația și pot ajunge să termine chiar un liceu, însă cei mai mulți, dacă nu primesc ajutor, ajung să se poticnească iremediabil undeva în gimnaziu. Prin urmare, tocmai asta accentuează problema: lipsa de interes a Ministerului și teama părinților de a accepta situația.

„Cred că vorbim inclusiv despre o problemă socială, căci însăși modernizarea societății, care ne face să citim tot mai puțin, duce la dislexie. Vorbim de situații în care copiii nu sunt neapărat dislexici, dar încep să prezinte aceleași simptome precum cei dislexici”, consideră Demeny Marta, care este de părere că intervenția părinților este crucială atunci când au semnale de alarmă ce indică dislexia.

Într-o lume civilizată, în care progresele științei și ale tehnologiei ar trebui să vină în folosul celor care au nevoie de inovațiile pe care le aduc, țara noastră rămâne codașă la multe capitole. Și chiar dacă viitorul unei națiuni sunt copiii, aceștia din urmă par a fi, de cele mai multe ori, cei mai ignorați de sistem. La Sfântu Gheorghe avem totuși norocul de a avea o mână de specialiști care a înțeles că dislexia nu e un moft pentru copiii leneși, ci o realitate care trebuie remediată, astfel încât pe viitor copiii noștri să poată funcționa normal în societate, să nu devină inadaptați și marginalizați. Dacă acest proiect al claselor pentru dislexici va merge mai departe, rămâne de văzut – iar de necesitatea sa Ministerul se va convinge în timp, tocmai prin părinții care vor alege să trateze în loc să ignore.